Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Cluj a admis excepţia formulată de inculpaţi cu privire la necompentenţa materială şi personală a DIICOT de a efectua urmărirea penală în dosarul nr. X/D/P/2015 şi astfel a constatat nulitatea absolută a urmăririi penale şi a actului de sesizare a instanţei.
În linii mari, pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că niciuna din infracţiunile care au făcut obiectul urmăririi penale nu face parte din cele prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) – d) din Legea nr. 508/2004 (corespondentul art. 11 pct. 1-4 din OUG 78/2016). După cum a susţinut procurorul de caz inclusiv în concluziile scrise depuse în faţa instanţei, acesta a apreciat că este competent să cerceteze faptele în temeiul art. 12 alin. 1 lit. e), respectiv existenţa unei legături, potrivit art. 43 Cod pr.pen., între faptele care fac obiectul dosarului cu cele prevăzute la lit. a)-d), care au fost însă cercetate în alt dosar de către acelaşi procuror.
Judecătorul de cameră preliminară a reţinut însă, pe bună dreptate, că deşi unii inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de sprijinire a unui grup infracţional, în scopul acestui grup nu intră comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 12 lit. a) şi b) din Legea 508/2004, motiv pentru care DIICOT nu avea competenţa materială să efectueze urmărirea penală. Aşa fiind, nici art. 12 lit. e) din legea amintită nu este incident în situaţia de faţă.
Faţă de susţinerea procurorului caz, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că art. 12 lit. e) reprezintă un caz de prorogare de competenţă materială care este incident, aşa cum spune chiar dispoziţia invocată, numai în ipoteza prev. de art. 43 CPP, adică situaţia conexităţii. S-a arătat că nu este suficientă existenţa ipotetică a unui caz de conexitate cu un alt dosar, fiind necesar un act procesual prin care să se dispună în acest sens pentru a opera prorogarea de competenţă. Or, faţă de starea de fapt prezentată de parchet, rezultă cu suficientă claritate că infracţiunile care erau de competenţa DIICOT au făcut obiectul dos. nr. Z/D/P/2012, cauză cu care procurorul nu mai era învestit la momentul constituirii prezentului dosar pentru a putea fi incidentă situaţia conexităţii întrucât dosarul a fost trimis în judecată.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie atât DIICOT, cât şi Secţia Specială pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, întrucât unul dintre inculpaţi deţinea calitatea de judecător la momentul comiterii presupuselor fapte.
În motivele de contestaţie ale parchetului s-a arătat că unii din participanţii grupului infracţional trimişi în judecată în dos. nr. Z/D/P/2012 sunt aceeaşi cu cei din prezentul dosar, astfel că ar fi incidentă dispoziţia prev. de art. 12 lit. e) din Legea nr. 508/2004. S-a susţinut în continuare că prevederea amintită nu presupune şi conexarea dosarelor, fiind indiferent momentul cercetării faptelor din cele două dosare, elementul determinant fiind dosar legătura între dosare. Un argument de text în favoarea acestei teze ar fi acela că legiuitorul face trimitere în art. 12 lit. e) doar la art. 43 Cod pr.pen., fără a face trimitere la prorogarea de competenţă prevăzută de art. 44 şi art. 45 Cod pr. pen..
S-a concluzionat cu privire la acest aspect că legătura între cele două dosare există de la data săvârşirii faptelor, independent de alte criterii precum investigarea separată, reunită, concomitentă sau ulterioară.
Faţă de acestea, inculpaţii, prin apărători aleşi, au criticat raţionamentul prezentat de parchet ca fiind eronat şi contrar legii. Este de domeniul evidenţei că simpla legătură invocată de parchet nu este suficientă pentru a atrage competenţa organelor de urmărire penală. Regulile care stabilesc competenţa organelor de urmărire penală sunt de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre organe de urmărire specializate.
Acest aspect a fost de altfel confirmat şi prin Decizia nr. 302/2017 a CCR prin care se stabileşte la par. 51 că „În acest context, Curtea reține că înființarea unor structuri specializate presupune și o anumită competență specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competențe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înființării acestor structuri specializate”.
În egală măsură, observaţia parchetului potrivit căruia art. 12 lit. e) nu presupune să existe o conexare, fiind suficient să existe în mod ipotetic un caz ce conexare, întrucât se face trimitere doar la art. 43 Cpp este greşită. În primul rând, chiar titlul marginal al art. 43 „reunirea cauzelor” sugerează necesitatea operaţiunii de conexare. În al doilea rând, se susţine că o interpretare contrară ar duce la situaţii de neconceput întrucât s-ar ajunge ca fapte comise de aceleaşi persoane se fie cercetate penal în paralel de DIICOT şi DNA. Parchetul pierde însă din vedere faptul că infracţiunile din dos. Z/D/P/2012 au făcut obiectul rechizitoriului înainte de constituirea prezentului dosar, astfel că nu se pune problema de cercetări paralele. De altfel, însuşi judecătorul de cameră preliminară a remarcat că acesta este unul dintre motivele pentru care nu poate fi incidentă conexarea, respectiv faptul că dosarele nu se află în acelaşi stadiu procesual.
Prin Încheierea din 14.03.2019 judecătorii de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au respins ca nefondate contestaţiile formulate de cele două structuri de parchet.
Inculpaţii C.S., G.I., P.M. şi H.I. au fost asistaţi şi reprezentaţi de o echipă de avocaţi formată din Radu Chiriţă, Bianca Pantea, Cristina Pripon, Roşca Maria şi Oana Lup din cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii.