Faptul că incriminarea abuzului în serviciu în forma actuală ridică probleme la orice analiză a elementelor sale de tipicitate, fie ea oricât de sumară, nu cred că mai poate reprezenta o noutate pentru cineva. Și pe bună dreptate. Evident că, reducând cel mai plastic formularea  problemei la care legiuitorul s-a angajat în mai multe rânduri să răspundă, rămânem cu o simplă întrebare: ce acțiuni/inacțiuni intră sub sfera de incriminare a textului legal?  De fapt, având în vedere ”generozitatea” textului de incriminare în raport de conduitele pe care le cenzurează, mai eficient ar fi să ne întrebăm  invers ce acțiuni/inacțiuni ale funcționarului public ies de sub sfera de incidență a acestei infracțiuni; în acest ultim caz variantele de răspuns ar fi evident infinit mai puține și rezolvarea mai simplă.

Anul trecut, pe lângă o serie de alte modificări ale Codului Penal și a celui de Procedură Penală, Parlamentul României și-a propus să răspundă și întrebărilor de mai sus.  Presat și de Decizia CCR nr. 405/2016 și pentru a pune capăt  în sfârșit șarjelor interminabile cu privire la problema abuzului în serviciu, legiuitorul a adoptat o soluție bazată în linii mari pe următoarele modificări semnificative:

-s-a introdus  scopul calificat  ca element de tipicitate, prin inserarea sintagmei ”în scopul de a obține un folos material patrimonial”, și s-a condiționat obținerea acestuia pentru „sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv”

-s-a modificat elementul material al laturii obiective circumscrise ”neîndeplinirii unui act” în refuzul de a îndeplini un act”

-la nivelul elementului material, s-a condiționat întrunirea elementelor de tipicitate de producerea  pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

– nu în ultimul rând, limitele de pedepasă au fost reduse, subsecvent și termenele de prescripție urmând a fi afectate în același sens.

Desigur, în atare condiții, arhitectura incriminării  urma să fie profund modificată și totodată cum era de așteptat ea n-a scăpat nici de criticile de neconstituționalitate, justificate de altfel.  În toată această partitură, după Decizia nr. 405/2016, recent CCR a revenit și a arătat prin motivarea Deciziei nr. 650/2018 că modificările propuse de Parlament ies din matca trasată de Constituție, cât și din limitele stabilite de  Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, pe care România a ratificat-o din 2004.   Astfel, Curtea a reținut că abuzul în serviciu, prin natura sa, ”nu se caracterizează şi nu este condiţionat de legătura de rudenie/ afinitate/ afectivă/ politică etc. a persoanei în cauză, ci de actul său contrar legii, realizat în considerarea funcţiei sale”. Nici mai mult nici mai puțin,”limitarea cerinţei esențiale la obţinerea numai de foloase materiale este de natură a reduce sfera de aplicare a infracţiunii analizate, iar valorile sociale presupus a fi ocrotite prin aceasta – buna funcţionare a entităţilor publice – vor cunoaşte o protecţie mult diminuată.” Cu toate că prin natura sa, abuzul în serviciu poate fi comis atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune, în reglementarea propusă de Parlament infracțiunea va deveni una comisivă, fiind necesar să existe un refuz materializat al subiectului activ.

Nu în ultimul rând, CCR n-a ezitat să amintească legiuitorului că în ducerea la îndeplinire a prerogativelor constituționale ”a ratat” în a transpune în plan legislativ prevederile Deciziei nr. 405/2016. Astfel, ”legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale”. Cu alte cuvinte, prin reglementarea propusă, abuzul în serviciu urma să îmbrace o nouă formă, însă conținutul său  rămânea același. Problemele legate de felul răspunderii funcționarului în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu subzistau nestingherite.

Până la urmă, această problemă nu reclamă abordări extraordinare sau soluții spectaculoase.  Din păcate, în variantele îmbrățișate, cei „chemați” par a uita să dea valențe unor principii fundamentale, precum cel al minimei intervenții a dreptului penal- element nesocotit în ecuația circumscrisă abuzului în serviciu.

Așadar, că vrem, că nu vrem, la nivel instituțional discuțiile privind abuzul în serviciu se înmulțesc, însă soluțiile judicioase întârzie să apără.

Cristian Mihai Lazăr