Violenţa domestică. Dreptul la viaţă. Hotărâre CEDO recentă.

Violenţa domestică şi dreptul la viaţă constituie subiecte de interes inclusiv la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. În data de 07.04.2022, Curtea a pronunţat împotriva Italiei o nouă hotărâre în materia dreptului la viaţă[1]. Soluţia Curţii vine să reitereze importanţa obligaţiilor pe care autorităţile naţionale le au pentru protejarea victimelor violenţei domestice.

În speţă, reclamanta a sesizat în mod repetat organele de poliţie cu privire la actele de violenţă săvârşite de tatăl copiilor. În decursul a trei ani, au existat patru astfel de acte de agresiune, constând în loviri şi ameninţări cu moartea. În ciuda faptului că reclamanta a sesizat organele penale cu privire la violenţele săvârşite împotriva ei şi a copiilor, statul nu a luat măsuri pentru a îi proteja. Cel de-al patrulea incident, din septembrie 2018, a fost fatal. Enervat de zgomotul scos de fiul său, agresorul a folosit un cuţit de bucătărie pentru a o răni pe reclamantă şi şi-a ucis propriul copil prin înjunghiere.

Curtea a decis că statul italian a eşuat în menirea de a apăra dreptul la viaţă al victimei. S-a reţinut că deşi informaţiile deţinute prezentau un risc real și imediat de comitere a unor noi violențe împotriva reclamantei și a copiilor ei, autoritățile nu au dat dovadă de diligența pretinsă de art. 2 din Convenţie.

Spre exemplu, în urma depunerii primei plângeri, în anul 2015, organele penale au iniţiat o anchetă pentru hărţuire. Cu toate acestea, timp de patru luni de zile nu s-a efectuat nicio cercetare, reclamanta nu a fost audiată niciodată, iar procurorul nu a solicitat nicio măsură de protecție din partea instanţelor de judecată, deşi poliţiştii au asistat la ameninţările cu moartea îndreptate împotriva victimei.

Autorităţile nu au avut în vedere:

  • caracterul specific şi dinamica violenţei domestice;
  • ameninţările continue la sănătatea şi siguranţa victimelor;
  • istoricul comportamentului violent al agresorului;
  • sesizările repetate adresate organelor de poliţie;
  • faptul că agresorul era diagnosticat cu probleme psihice;
  • faptul că retragerea plângerilor penale şi modul de apreciere a victimei asupra riscului sunt irelevante;

Pornind de la aceste elemente de fapt, Curtea a statuat că autorităţile naţionale aveau obligația de a evalua riscul de reapariție al acestora și de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru protecția reclamantei și a copiilor ei. Cu toate acestea, ei nu au respectat această obligație, întrucât nu au reacționat imediat, așa cum se cere în cazurile de violență în familie, şi nici în orice alt moment.

Aşadar, reţinem că simpla deschidere a unui dosar penal nu este suficientă pentru respectarea dreptului la viaţă. Dimpotrivă, s-a decis că pasivitatea organelor însărcinate cu instrumentarea dosarului penal este sancţionabilă, din moment ce permite agresorului să continue actele de violenţă fără piedici şi în deplină impunitate.

Hotărârea Curţii este binevenită şi prezintă interes inclusiv pentru autorităţile române, în contextul în care România a înregistrat în anul 2021 un număr alarmant de peste 1.500 de cazuri de violenţă domestică, din care 176 s-au soldat cu moartea victimei. În mod evident, datele disponibile pe pagina de internet a Ministerului Afacerilor Interne[2] reflectă doar cazurile raportate oficial organelor statului, ceea ce înseamnă că numărul real al cazurilor de violenţă domestică este semnificativ mai mare. În egală măsură, istoria recentă a României ne spune că şi autorităţile noastre au probleme reale în a asigura protecţia dreptului la viaţă.

avocat Cosmina Şeulean


[1] Disponibilă în limba franceză, la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-216854%22]}

[2] https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/vf_2021.pdf

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.