O soluţie obţinută recent de către avocaţii societăţii noastre antamează mai multe probleme de drept de actualitate: sancţiunea aplicabilă în cazul în care măsurile asigurătorii nu sunt verificate în termenul de 6 luni sau 1 an prevăzut de lege şi în ce situaţii pot fi ridicate măsurile asigurătorii luate în cazul acuzaţiilor de evaziune fiscală, în condiţiile în care luarea lor este obligatorie în cazul acestor infracţiuni.
Curtea de Apel Bucureşti a respins recent, cu titlu definitiv, cererea parchetului de luare a măsurilor asigurătorii cu privire la bunurile unui client acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. În esenţă, curtea a constatat că măsurile asigurătorii luate din 2015 au încetat de drept deoarece nu au fost verificate de către instanţa de judecată în termenul de 1 an prevăzut de lege, iar cererea de luare a măsurilor asigurătorii, formulată de parchet la câteva zile după încetarea lor, este vădit neîntemeiată.
Starea de fapt.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, întrucât măsurile asigurătorii nu au fost verificate de instanţa de judecată în decursul termenului de un an, conform art. 250 ind. 2 C. proc. pen., acestea au încetat de drept, termenul de un an fiind un termen substanţial, peremptoriu.
La câteva zile după pronunţarea acestei decizii, parchetul a formulat o cerere de luare a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor, cerere admisă de Tribunalul Bucureşti.
Am formulat contestaţie împotriva acestei soluţii, solicitând respingerea cererii parchetului, deoarece exista o hotărâre definitivă prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, iar în decursul a celor câteva zile scurse de la data pronunţării hotărârii până la data formulării cererii de către parchet nu au apărut motive noi care să justifice luarea măsurilor asigurătorii.
Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia noastră şi a constatat faptul că cererea formulată de DIICOT ulterior pronunţării deciziei prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii este vădit neîntemeiată, în condiţiile în care decizia are autoritate de lucru judecat, iar în perioada de 5 zile scursă între momentul pronunţării deciziei şi momentul formulării cererii, nu au apărut elemente de noutate care să justifice luarea măsurilor asigurătorii.
Obligaţia de a verifica măsurile asigurătorii.
Potrivit dispoziţiilor art.250 ind.2 C. proc. pen., „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250 1 aplicându-se în mod corespunzător”.
Art. 250 ind. 2 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 6/2021 care a intrat în vigoare la data de 28 februarie 2021. Am publicat atunci un articol despre importanţa textului de lege, întrebându-ne care va fi sancţiunea în cazul în care nu se respectă termenul de 6 luni, respectiv 1 an.
Practica judiciară formată între timp este încă neunitară, totuşi salutăm soluţiile de felul celei pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.
Obligaţia de a verifica măsurile asigurătorii este una generală, indiferent de acuzaţia formulată.
Specificul infracţiunilor de evaziune fiscală a determinat obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul în care acuzaţia vizează săvârşirea unei astfel de infracţiuni. În acest sens, art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede că „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
Cu toate acestea, există anumite situaţii, cum a fost şi cea din dosarul clientului reprezentat, în care instanţa constată că raportat la situaţia particulară de fapt şi de drept, măsurile asigurătorii nu mai pot fi luate/menţinute la un anumit moment dat.
Lipsa unei sancţiuni prevăzută expres de lege.
Soluţiile neunitare din practică sunt date, pe de o parte, de lipsa unei prevederi exprese care să indice sancţiunea incidentă în cazul în care nu se respecte termenul, iar pe de altă parte, de interpretările privind natura termenului de 6 luni, respectiv 1 an, în care trebuie verificate măsurile asigurătorii.
Cu privire la aceste aspecte, „Tribunalul Bucureşti a apreciat că în absenţa unei dispoziţii explicite în materia măsurilor asigurătorii, care nu sunt luate pentru un anumit termen, cum este în cazul de faţă, nu poate fi incidentă sancţiunea încetării de drept prin încălcarea obligaţiei instanţei de judecată de a proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii procesuale în termenul prescris de dispoziţiile art. 250 ind. 2 C. pr. pen.. Încetarea măsurii asiguratorii trebuie prevăzută explicit de lege.
S-a reţinut că, în aceste condiţii, în absenţa unei intervenţii legislative, nu poate fi sancţionată cu încetarea de drept neefectuarea verificării din oficiu a legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii în termenul prevăzut la art. 250 ind. 2 C. pr. pen”.
Din contră, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, faptul că termenul de 6 luni, respectiv 1 an, este un termen substanţial, peremptoriu, iar în cazul în care măsurile asigurătorii nu sunt verificate în acest termen, ele încetează de drept.
Referitor la solicitarea de luare a măsurilor asigurătorii după ce s-a constatat încetarea de drept a acestora, Curtea de Apel Bucureşti reţine: Este adevărat că, în ceea ce priveşte sancţiunea nerespectării termenelor prevăzute la art.250 ind.2 Cod procedură penală privind verificarea măsurilor asigurătorii există o practică neunitară, însă autoritatea de lucru judecat a deciziei (prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii – n.n.) nu poate păli în faţa acestui aspect, luarea din nou a măsurilor asigurătorii fără existenţa unui element nou, precum micşorarea în mod deliberat a patrimoniului sau ascunderea unor bunuri ce pot servi la repararea pagubei, fiind de natură a lăsa fără efecte instituţia încetării de drept a acestor măsuri.
Salutăm deciziile de acest fel, precum şi interpretarea şi aplicarea legii atât în litera cât şi în spiritul ei. Considerăm că, pentru înlăturarea soluţiilor neunitare din practica instanţelor, este necesară reglementarea expresă a sancţiunii încetării de drept a măsurilor asigurătorii în cazul în care nu sunt verificate în interiorul termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii.
avocat Leila Rus