Super Liga Europeană de Fotbal. Dreptul sportului şi dimensiunea sa europeană. Opinia Avocatului General în cauza C-333/21 - UEFA şi FIFA vs. European Super League Company SL.

Super Liga Europeană de Fotbal îşi propunea să fie o competiţie de fotbal, organizată anual, la nivel de echipe de club. Cel puţin în faza incipientă, la competiţie ar fi trebuit să participe 20 de cluburi europene de fotbal, unele din cele mai puternice cluburi din punct de vedere financiar şi sportiv, iar 15 dintre ele ar fi fost membri fondatori. Competiţia propusă urma a concura cu Liga Campionilor, cea mai importantă competiţie la nivel de cluburi din Europa, organizată de UEFA. Organizatorul competiţiei ar fi fost European Super League Company SL, o societate din Spania.

Premise.

Printre multele evenimente legate de Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar care au acaparat luna decembrie a acestui an, a trecut relativ neobservat un eveniment de o importanţă cel puţin similară pentru lumea fotbalului şi nu numai – un prim episod al luptei dintre cele două principale foruri ale fotbalului, UEFA şi FIFA, respectiv nou-născutul proiect al Super Ligii Europene.

Deşi concluziile Avocatului General nu sunt obligatorii pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (chiar dacă sunt relativ puţine situaţiile în care Curtea oferă o soluţie diferită de cea a Avocatului General), concluziile acestuia sunt deosebit de interesante din două motive. Pe de o parte, reprezintă o primă poziţie a unei instituţii din afara sportului cu privire la lupta dintre forurile menţionate şi iniţiatorii proiectului Super Ligii Europene. Pe de altă parte, oferă câteva argumente solide în demersul de a diferenţia fotbalul şi, în general, sportul de orice altă activitate pur economică, într-o perioadă în care părea că acest din urmă caracter a acaparat întreg jocul. Din acest motiv, după cum vom vedea, Avocatul General subliniază că regulile de dreptul concurenţei nu se aplică întocmai în acest caz.

Acest nou proiect al Super Ligii Europene se vrea a fi o competiţie cu circuit relativ închis între marile puteri ale fotbalului european, care ar urma să concureze în mod direct cu competiţia organizată sub egida UEFA – Champions League. Avantajul pe care acest nou proiect îl propune, cel puţin în optica iniţiatorilor, este cel de ordin financiar. În teorie, competiţia ar urma să fie mai atractivă atât pentru sponsori, cât şi pentru suporteri, pentru ar urma să strângă an de an cele mai titrate echipe ale fotbalului european. Cu toate acestea, proiectul a stârnit multiple controverse printre suporteri şi nu numai, din cauza faptului că, prin ceea ce propune, plasează sportul şi meritul sportiv pe un plan secund. Totodată, proiectul tinde să rupă definitiv cluburile mari (cu bugete pe măsură) de cluburile mici.

Nu cred că mai trebuie menţionat că UEFA şi FIFA s-au opus în mod vehement acestui proiect şi au ameninţat cu multiple sancţiuni toate persoanele şi entităţile care ar avea legătură cu această nouă competiţie propusă.

Pe cale de consecinţă, iniţiatorii proiectului Super Ligii Europene au sesizat instanţele judecătoreşti spaniole cu mai multe probleme:

  • UEFA şi FIFA ar fi abuzat de poziţia lor dominantă prin aceea că şi-au conferit prin statutele interne posibilitatea de a interzice sau de a restrânge posibilitatea de organiza sau participa la orice competiţii alternative;
  • Mai multe articole din statutele UEFA şi FIFA ar fi incompatibile cu regulile concurenţiale aferente pieţei interne unionale, stabilite prin art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
  • UEFA şi FIFA împiedică libera concurenţă pe piaţă prin aceea că impun restricţii nejustificate şi disproporţionate asupra Super Ligii Europene.

Totodată, iniţiatorii Super Ligii Europene au solicitat instanţei sesizate să dispună o serie de măsuri provizorii până la soluţionarea litigiului, acestea constând în:

  • Obligarea UEFA şi FIFA să se abţină de la orice măsuri sau acţiuni care ar împiedica pregătirile pentru lansarea Super Ligii Europene sau dezvoltarea acestui proiect şi participarea cluburilor doritoare la acesta şi, totodată, obligarea UEFA şi FIFA ca, în cazul în care va fi necesar, să ia orice măsuri pentru a împiedica orice conduită de genul celor menţionate;
  • Interzicerea UEFA şi FIFA ca direct sau indirect (prin asociaţii naţionale, confederaţii, cluburi, ligi etc.) să anunţe ori să ameninţe, să pregătească, să iniţieze sau să adopte orice măsuri/sancţiuni împotriva cluburilor, oficialilor cluburilor, membrilor staffului, jucătorilor care se implică în pregătirile aferente Super Ligii sau care, eventual, vor participa în această competiţie;
  • Obligarea UEFA şi FIFA ca prin propriile instrumente de reglementare să se asigure că toate obligaţiile stabilite mai sus sunt respectate de către toţi membrii afiliaţi (confederaţii, federaţii naţionale, cluburi, ligi naţionale etc.) şi, în special, să avertizeze toate aceste structuri că nicio dispoziţie din statutele UEFA şi FIFA, precum şi din regulamentele oricăror membri afiliaţi, nu pot să fie invocate ca temei pentru sancţionarea cluburilor, oficialilor cluburilor, membrilor staffului sau jucătorilor.

Trimiterea preliminară.

Problema cu care instanţele judecătoreşti au fost sesizate, pe lângă că este una esenţialmente de drept unional, se plasează undeva la limita dintre dreptul concurenţei şi dreptul sportului, motiv pentru care discuţia capătă nuanţe atipice prin raportare la regulile uzuale de concurenţă din cadrul pieţei interne europene.

Sintetic exprimată, problema care face obiectul cauzei în discuţie vizează un eventual abuz de poziţie dominantă pe care l-ar comite UEFA şi FIFA prin aceea că nu permit unui operator economic să organizeze o competiţie sportivă europeană. Concret, pe baza unor competenţe reglementate prin statutele UEFA şi FIFA, aceste autorităţi au dreptul exclusiv de a organiza sau de a autoriza organizarea de competiţii sportive. Iniţiatorii Super Ligii Europene invocă, pe de o parte, faptul că UEFA şi FIFA şi-au atribuit singure aceste competenţe şi, pe de altă parte, faptul că nu există nişte criterii obiective, transparente şi nediscriminatorii în autorizarea organizării de competiţii, mai ales în contextul în care Super Liga ar concura în mod direct cu competiţia organizată de UEFA, motiv pentru care ne-am situa pe coordonatele unui conflict de interese.

În linii mari, instanţa spaniolă a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele probleme:

  • Putem să discutăm despre un abuz de poziţie dominantă constând în aceea că UEFA şi FIFA şi-au conferit prin propriile statute competenţa exclusivă de a organiza şi de a autoriza organizarea unei competiţii inter-cluburi în Europa de către o entitate terţă, mai ales în contextul în care procedura de autorizare nu s-ar baza pe criterii obiective, transparente şi nediscriminatorii şi, totodată, în contextul există premisele unui conflict de interese care afectează UEFA şi FIFA?
  • Dispoziţiile TFUE referitoare la regulile de concurenţă din cadrul pieţei interne unionale interzic UEFA şi FIFA să impună prin statutele lor ori prin statutele asociaţiilor membre autorizarea prealabilă pentru ca o entitate terţă, precum cea care a iniţiat Super Liga, să organizeze o competiţie internaţională în Europa, în special în cazul în care nu există o procedură reglementată, bazată pe criterii obiective, transparente şi nediscriminatorii şi având în vedere un posibil conflict de interese care afectează UEFA şi FIFA?
  • Aceleaşi dispoziţii referitoare la regulile de concurenţă interzic un comportament al UEFA, FIFA, al asociaţiilor membre ale acestora şi/sau ale asociaţiilor ori ligilor naţionale, care constă în ameninţarea cu adoptarea de sancţiuni împotriva cluburilor participante în Super Ligă sau împotriva jucătorilor acestora, din cauza efectului disuasiv pe care aceste sancţiuni le-ar putea crea? În cazul în care sunt adoptate astfel de sancţiuni fără a se baza pe criterii obiective, transparente şi nediscriminatorii s-ar putea susţine că ar constitui o încălcare a regulilor de concurenţă cuprinse în TFUE?
  • Normele care reglementează concurenţa în cadrul pieţei interne europene trebuie interpretate în sensul că sunt incompatibile cu dispoziţiile din statutul FIFA care identifică UEFA şi asociaţiile naţionale membre ale acesteia ca fiind titularii iniţiali ai tuturor drepturilor care decurg din competiţiile care intră sub jurisdicţia lor, privând astfel cluburile participante şi orice organizator al unei competiţii alternative de proprietatea iniţială a acestor drepturi şi arogându-şi posibilitatea exclusivă de a comercializa aceste drepturi?
  • Se poate considera că ar fi aplicabilă excepţia prevăzută în cadrul regulilor de competenţă reglementate de TFUE conform căreia o atare conduită a UEFA şi FIFA ar fi justificată în măsura în care contribuie la îmbunătăţirea producţiei, distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic? Există o justificare obiectivă care ar permite să se considere că o atare restricţie de organizare de competiţii nu constituie un abuz de poziţie dominantă?
  • Necesitatea autorizării prealabile de către UEFA şi FIFA a unui operator economic care vrea să înfiinţeze o competiţie sportivă europeană precum Super Liga constituie o restrângere contrară uneia sau mai multora dintre libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene – libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor?

Concluziile Avocatului General.

Trecând peste soluţia/soluţiile la care Avocatul General ajunge, analiza sa este una deosebit de interesantă din perspectiva faptului că tinde a evidenţia diferenţele dintre sport şi orice altă activitate pur economică, diferenţe din ce în ce mai estompate în ultimul timp.

Analiza pleacă de la ideea că sportul a devenit, în urma Tratatului de la Lisabona, unul dintre pilonii socio-culturali importanţi ai Uniunii Europene, aceasta asumându-şi prin art. 165 TFUE datoria de a contribui la promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum şi funcţia socială şi educativă a sportului[1].

Art. 165 TFUE dă expresie unui veritabil model sportiv european, caracterizat de o serie de elemente:

  • Structura piramidală a cărei bază o reprezintă sportul de masă, iar vârful este reprezentat de sportul profesionist;
  • Promovarea competiţiilor deschise care presupune accesibilitatea tuturor pe baza unui sistem transparent în care promovarea şi retrogradarea menţin un anumit echilibru şi dau prioritate meritului sportiv;
  • Un regim de solidaritate financiară care presupune că toate veniturile generate prin evenimentele şi activităţile de la nivelul de vârf să fie redistribuite şi reinvestite la nivelele de bază ale sportului.

Rolul central în respectarea acestui model revine federaţiilor sportive, datoare nu doar să asigure aplicarea uniformă a regulilor din sportul pe care îl reprezintă, ci şi să ghideze activitatea sportivă înspre acest model european[2].

Principiul competiţiilor deschise este cel care diferenţiază de o manieră esenţială modelul european de cel nord-american, care, de regulă, presupune competiţii sportive închise în care participarea cluburilor este predeterminată şi condiţionată de plata unor sume de bani. Raţiunea modelului european este aceea de a scoate în evidenţă un caracter social special al sportului, care îl diferenţiază de orice altă activitate cu minim substrat economic, caracter care rezultă inclusiv din terminologia utilizată de către legiuitorul european – funcţie socială, dimensiune europeană în sport, echitate şi deschidere în cadrul competiţiilor sportive, cooperare între organismele responsabile de sport[3].

Avocatul General admite faptul că art. 165 din TFUE nu poate fi disociat total de regulile de concurenţă specifice pieţei interne, prevăzute de art. 101 şi 102 TFUE, care sunt aplicabile în sport tocmai din prisma dimensiunii economice a acestuia. Cu toate acestea, trebuie ţinut cont de faptul că între normele de dreptul sportului şi normele de dreptul concurenţei avem o relaţie de special – general[4].

Astfel, sportul constituie în sine un obiect de reglementare al dreptului unional, motiv pentru care regulile de concurenţă din cadrul pieţei interne nu trebuie să se aplice în abstract, fără a ţine cont de toate particularităţile legale şi factuale. Mai concret, Avocatul General subliniază că sportul este caracterizat de un grad mare de interdependenţă, deoarece cluburile sunt direct dependente unul de celălalt pentru a putea să se organizeze şi pentru a putea să se dezvolte din punct de vedere sportiv. Din acest motiv, sportul presupune un nivel de echitate şi echilibru competitiv distinct de orice alt sector economic, în care concurenţa dintre operatorii economici duce întotdeauna la dispariţia celui ineficient[5].

Federaţiile sportive, în speţă UEFA şi FIFA, sunt predispuse unui conflict de interese care decurge nu atât din faptul că desfăşoară o activitate economică de organizare şi comercializare de competiţii, ci cu precădere din faptul că deţin o putere de reglementare. Cu alte cuvinte, UEFA îndeplineşte un dublu rol – de reglementare, prin adoptarea unor norme referitoare la fotbalul profesionist şi economic, prin aceea că organizează competiţii sportive, implicit competiţii cu care Super Liga ar rivaliza. Având competenţa de a autoriza competiţii organizate de terţi, în mod evident, această situaţie poate da naştere unui conflict de interese. Din acest motiv, această federaţie trebuie să se supună unor obligaţii în exercitarea atribuţiilor sale de reglementare, tocmai pentru a nu denatura competiţia. Acest dublu rol nu echivalează în sine cu o încălcare a regulilor concurenţei cât timp UEFA se asigură că terţilor nu li se interzice accesul pe piaţă în mod nejustificat. Aşadar, în ipoteza dată, un refuz de acces pe piaţă poate să fie justificat de obiective legitime şi de măsuri proporţionale cu aceste obiective[6].

Din această perspectivă, este absolut evident că UEFA dispune de o marjă de apreciere în autorizarea competiţiilor alternative, marjă care decurge din poziţia sa specială pe piaţă – organ de conducere a fotbalului european. În acest sens, forului îi revine sarcina de a proiecta procedura de autorizare prealabilă a competiţiilor alternative astfel încât să evite favorizarea propriilor competiţii prin refuzul nejustificat al autorizării celor iniţiate de terţi. O atare putere discreţionară poate să fie evitată prin reglementarea unor criterii de aprobare clar definite, transparente şi nediscriminatorii, în sensul jurisprudenţei CJUE. După cum chiar Avocatul General admite, UEFA nu a reglementat o procedură într-o astfel de manieră. Cu toate acestea, neîntrunirea criteriilor nu poate implica în mod automat, conform opiniei Avocatului General, o restrângere a concurenţei prin obiect, ci mai degrabă un indiciu în acest sens, care trebuie însă confirmat pe baza unei analize aprofundate[7].

Avocatul General susţine că o restrângere a concurenţei ar putea să fie stabilită, de regulă, cu un grad suficient de certitudine, numai în măsura în care o aprobare prealabilă, precum cea în discuţie, ar fi necesară în mod obiectiv pentru crearea unei concurenţe alternative. Acesta reţine că în cazul de faţă nu suntem într-o astfel de ipoteză pentru că orice terţ ar putea organiza o competiţie independentă, în afara ecosistemului UEFA şi FIFA. Astfel, teoretic, nimic nu ar împiedica cluburile din Super Ligă să îşi creeze propria competiţie în afara cadrului definit de UEFA, însă aceste cluburi doresc, de asemenea, să rămână afiliate la UEFA şi să beneficieze de avantajele care decurg din această afiliere. Or, clauze care încearcă să elimine acest fenomen de dublă apartenenţă – clauza de neconcurenţă/clauza de exclusivitate – nu au ca obiect restrângerea competiţiei, conform jurisprudenţei CJUE[8].

Cu privire la eventualele sancţiuni la care cluburile, oficialii, membrii staffului sau jucătorii s-ar expune în cazul în care ar continua în cadrul proiectului Super Ligii Europene, Avocatul General a arătat că acestea nu au, în concret, un efect disuasiv deoarece în ipoteza în proiectul este dus la sfârşit, sancţiunile nu vor avea niciun efect câtă vreme puterea disciplinară de care se bucură o federaţie sportivă nu poate fi exercitată decât în limitele jurisdicţiei sale. Or, aceasta depinde la rândul său de recunoaşterea sa de către cluburile şi jucătorii afiliaţi care, iniţial, şi-au dat acordul de a se supune regulilor sale. Când cluburile şi jucătorii decid să se „rupă” de federaţia respectivă, sancţiunile dispuse de acea federaţie îşi pierd efectul disuasiv[9].

Mai departe, Avocatul General realizează o analiză pentru a determina dacă restricţiile care rezultă din normele UEFA urmăresc realizarea unor obiective legitime şi dacă sunt proporţionale cu aceste obiective. Din start, acesta subliniază faptul că o astfel de analiză trebuie să plece de la coordonate uşor diferite faţă de constrângerile specifice relaţiilor pur comerciale[10].

Obiectivele legitime urmărite în chestiunile legate de sport, precum cele în discuţie, sunt prin definiţie mai abstracte decât cele legate de chestiunile strict comerciale. În cazul de faţă obiectivele rezultă în mod direct din art. 165 TFUE şi din modelul sportiv european, iar legitimitatea acestora este incontestabilă – păstrarea unor competiţii deschise şi accesibile, respectiv redistribuirea veniturilor. Toate aceste obiective asigură în final integritatea competiţiei şi un oarecare echilibru între cluburi[11].

Astfel, atât mecanismul de autorizare prealabilă a organizării Super Ligii, cât şi eventualele sancţiuni trebuie raportate la aceste obiective.

Din cea dintâi perspectivă, Avocatul General subliniază că fără un mecanism de control prealabil ar fi imposibil pentru UEFA şi FIFA să se asigure că obiectivele invocate anterior sunt atinse. Faptul că alte discipline sportive funcţionează pe baza unor alte modele, care permit organizarea de competiţii independente fără vreo aprobare prealabilă, nu pune în discuţie necesitatea acestui sistem de autorizare prealabilă stabilit de UEFA. Un astfel de sistem permite forului european să gestioneze şi să guverneze fotbalul european prin asigurarea aplicării uniforme a regulilor, respectiv prin respectarea unor standarde comune în competiţii diferite. Un astfel de sistem permite şi coordonare între calendarele de meciuri şi competiţii în Europa. Pe lângă aspectele pur sportive, acest sistem protejează actuala structură a fotbalului european şi promovează obiectivul de solidaritate, strâns legat de redistribuirea şi reinvestirea veniturilor la nivele de bază ale fotbalului[12].

Din perspectiva sancţiunilor, Avocatul General subliniază că orice regulă adoptată de o federaţie sportivă ar fi lipsită de sens fără măsuri disciplinare menite să asigure eficacitatea acesteia şi să asigure respectarea de către membrii a regulilor stabilite[13].

Avocatul General subliniază şi că Super Liga Europeană ar avea consecinţe negative asupra actualei organizări fotbalistice, din mai multe considerente:

  • Ar reduce atractivitatea competiţiilor naţionale prin aceea că, la acest moment, accesul în cea mai importantă competiţie inter-cluburi de la nivel european este garantat de poziţia din clasamentul campionatelor naţionale, astfel că ar pune la îndoială criteriul meritului sportiv;
  • O competiţie cu caracteristicile Super Ligii Europene ar avea efecte negative asupra principiului egalităţii – din cauza participării într-o competiţie cu circuit închis, cluburile participante ar obţine venituri extrem de importante şi, mai apoi, ar trebui să concureze pe plan naţional cu cluburi care nu au, nici măcar în abstract, posibilitatea de a obţine astfel de venituri;
  • S-ar pierde dimensiunea europeană a competiţiei, din moment ce participarea este permisă doar unor anumite cluburi din anumite state europene;
  • Modelul Super Ligii ar creşte considerabil şansele ca principiul solidarităţii să nu mai poată fi aplicat în continuare, iar fotbalul de la baza piramidei ar fi afectat în mod grav[14].

Prin prisma tuturor chestiunilor subliniate, Avocatul General propune Curţii să constate că dispoziţiile din Statutele FIFA şi UEFA care prevăd că înfiinţarea unei noi competiţii inter-cluburi trebuie să facă obiectul unei proceduri de autorizare prealabilă nu contravin normelor privitoare la concurenţa în cadrul pieţei interne, deoarece, ţinând cont de caracteristicile competiţiei planificate, aceste măsuri sunt necesare şi proporţionale pentru atingerea obiectivelor urmărite de UEFA şi FIFA, legate de natura specifică a fotbalului[15].

În ceea ce priveşte chestiunea eventualului abuz de poziţie dominantă, concluzia Avocatului General se situează pe considerente similare. Acesta admite că UEFA deţine o poziţie dominantă piaţa organizării şi exploatării comerciale a competiţiilor internaţionale inter-cluburi la nivel european, dacă nu chiar un monopol, însă concluzionează că procedura de autorizare prealabilă a înfiinţării unei noi competiţii nu constituie un atare abuz, măsurile forului european fiind necesare şi proporţionale pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite de UEFA şi FIFA.

Motivele se înscriu pe linia celor deja prezentate – UEFA deţine atât sarcini de reglementare, cât şi atribuţii de organizator de competiţii. Deşi o separare structurală între cele două roluri este posibilă, ea nu este necesară câtă vreme sunt reglementate proceduri de aprobare prealabilă a competiţiilor care asigură obiectivitate, transparenţă şi criterii nediscriminatorii. Mai mult, susţinerea necesităţii de separare a celor două atribuţii ar fi periculoasă deoarece, pe de o parte, ar nega dreptul la exercitarea unei activităţi economice a tuturor federaţiilor internaţionale sau naţionale aflate pe coordonate similare cu FIFA şi UEFA şi, pe de altă parte, ar pune în pericol exercitarea modelului sportiv european, iar din multiple perspective funcţia de reglementare şi funcţia economică sunt interdependente (ex: principiul solidarităţii)[16].

În fine, din perspectiva eventualelor libertăţi fundamentale care ar fi afectate la modul abstract de posibilitatea UEFA de a controla accesul în piaţă a unor entităţi care doresc să organizeze competiţii, pe baza unor criterii pe care însăşi UEFA le-a stabilit, s-ar putea considera că asemenea reguli sunt susceptibile să restrângă, în primul rând, dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor. Astfel, aceste reguli ar putea să aibă un impact negativ asupra posibilităţii organizatorilor de competiţii internaţionale alternative de fotbal să recurgă la serviciile cluburilor profesioniste, care angajează anumiţi jucători sau care intenţionează să facă acest lucru doar dacă FIFA sau UEFA aprobă competiţiile pe care intenţionează să le organizeze şi comercializeze. În al doilea rând, aceste reguli ar putea să aibă un impact asupra cluburilor în sine, prin aceea că nu ar avea posibilitatea de a-şi oferi serviciile unui concurent al UEFA. În al treilea rând, regulile UEFA, atât din perspectiva autorizării prealabile, cât şi din perspectiva eventualelor sancţiuni ar putea să reducă posibilitatea jucătorilor de a circula pentru a oferi servicii către cluburi de fotbal care ar dori să facă parte din Super Ligă. Toate aceste chestiuni ar putea genera, în final, un obstacol în calea liberei circulaţii a capitalurilor[17].

Totuşi, Avocatul General arată că există obiective de interes general care pot să justifice restrângerea libertăţilor invocate, obiective care au fost prezentate anterior. Mai mult, acesta subliniază că sistemul de autorizare prealabilă se limitează la ceea ce este necesar pentru garantarea obiectivelor legitime urmărite de UEFA, fără a institui măsuri disproporţionate[18].

Concluzie.

Opinia Avocatului General este şi, indiferent de soluţia Curţii, va fi una de referinţă din perspectiva relaţiei dreptului sportului cu regulile de concurenţă din cadrul pieţei interne şi, mai general, cu dreptul unional. Practic, Avocatul General recunoaşte o importanţă cvasi-constituţională unui aşa-numit model sportiv european, care ar trebui să fundamenteze orice organizare sportivă de la nivel european, model în virtutea căruia activitatea sportivă se va diferenţia întotdeauna de o activitate economică pură.

În foarte multe privinţe, concluziile Avocatului General fac oarecum notă discordantă de la ceea ce, în alte cauze ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a reţinut în materie de concurenţă în cadrul pieţei interne unionale. Această notă discordantă este justificată chiar prin diferenţa de esenţă dintre activitatea sportivă, care ar trebui să fie mai degrabă tangenţial economică, şi o activitate comercială pură. În mod firesc, cu cât ne apropiem de vârful piramidei, valenţa economică a fotbalului creşte, însă rolul său social nu ar trebui să dispară nici măcar atunci când discutăm despre cel mai înalt nivel.

Cât despre lupta dintre UEFA şi FIFA, pe de o parte, şi iniţiatorii Super Ligii Europene, pe de altă parte, indiferent din perspectiva cărei părţi privim lucrurile, concluzia este certă: fotbalul a devenit din ce în ce mai mult afacere, iar nu un sport, totul sub atenta coordonare şi îndrumare a forurilor care acum se apără. Prin concluziile sale, Avocatul General trage şi un semnal de alarmă în direcţia acestor foruri, în vederea creionării unor politici şi reguli clare şi transparente, care să readucă fotbalul, pe cât posibil, înspre acest model sportiv european.

 

avocat Cosmin-Daniel Bulea

 

[1] Paragrafele 27-28.

[2] Paragrafele 30-32.

[3] Paragrafele 33-34.

[4] Paragraful 35.

[5] Paragrafele 39-42.

[6] Paragrafele 43-49.

[7] Paragrafele 72-73.

[8] Paragrafele 74-76.

[9] Paragrafele 83-84.

[10] Paragrafele 87-92.

[11] Paragraful 93.

[12] Paragrafele 95-99.

[13] Paragraful 100.

[14] Paragrafele 101-105.

[15] Paragraful 123.

[16] Paragrafele 133-136.

[17] Paragrafele 170-178.

[18] Paragrafele 179-186.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *