O decizie remarcabilă a ICCJ. Infracţiuni de corupţie. Excluderea probelor. Situaţia denunţătorului

La 25 iunie 2021, în dosarul 276/43/2017, ICCJ a pronunţat o decizie absolut remarcabilă.

Într-un dosar în care au fost formulate acuzaţii de corupţie, ICCJ a fost chemată să se pronunţe asupra următoarelor probleme de drept: Excluderea rezultatului supravegherii tehnice realizate cu participarea SRI; Excluderea interceptărilor realizate de denunţător; Drepturile celui acuzat la o dezbatere echitabilă asupra realităţii unor interceptări; Posibilitatea instanţei de a dispune excluderea unor probe după depăşirea fazei camerei preliminare; Statutul de colaborator de fapt al autorităţilor al unui martor.

Dosarul a avut ca obiect o presupusă infracţiune de dare mită, constând în promisiunea unor sume de bani de către inculpată, de profesie avocat, către un lichidator judiciar, denunţător în cauză, cu scopul de a lua unele decizii în procedura de lichidare a unei societăţi comerciale. Inculpata a admis remiterea unor sume de bani, însă a susţinut că nu i-a cerut niciodată nimic lichidatorului, remiterea lor având un scop caritabil, de a-l ajuta pe lichidator pentru rezolvarea unor probleme personale. ICCJ a dispus achitarea inculpatei în considerarea faptului că nu a existat nicio probă credibilă din care să rezulte că scopul remiterii banilor a fost legat de activitatea profesională a lichidatorului judiciar. Pentru a ajunge la această concluzie, judecătorii instanţei supreme au rezolvat problemele de drept mai sus indicate.

Prezentăm mai jos modul de rezolvare a acestora.

Excluderea interceptărilor realizate cu participarea SRI

Cităm din decizia ICCJ, apreciind că argumentele prezentate sunt o sinteză perfectă a practicii în materie:

În raport de toate argumentele reliefate, Înalta Curte va reține că Serviciul Român de Informații s-a implicat, în baza dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, în obținerea probelor prin procedeul probatoriu de interceptare și înregistrare a convorbirilor/comunicărilor telefonice și în mediul ambiental, toate măsurile de supraveghere din prezenta cauză, fiind puse în executare cu suportul tehnic al Serviciului de Informații, care a asigurat infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnică, mai mult, a procedat, în baza aceleiași dispoziții legale la redarea prin transcriere a înregistrărilor realizate, întocmind note de redare, care au fost transmise beneficiarului, respectiv DNA – Structura Centrală și care le-a folosit la întocmirea, în scris, a proceselor verbale de redare, existând, față de răspunsul echivoc al Direcției Naționale Anticorupție, și suspiciunea că Serviciul Român de Informații a realizat, pentru ”beneficiar” și selecția convorbirilor ca fiind relevante cauzei.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici susținerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia, potrivit cu care activitatea desfășurată de Serviciul Român de Informații s-a realizat în mod legal, în baza dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală întrucât este anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr.51/2016, or urmare a faptului că s-a depășit faza procesuală a Camerei Preliminare prin pronunțarea unei încheieri definiitive, având în vedere următoarele considerente.

Înalta Curte evidenţiază, în primul rând că activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informaţii reprezintă acte îndeplinite de organele prevăzute la art.142 alin.1 teza a II-a cod procedură penală şi reprezintă procedee probatorii care stau la baza proceselor verbale de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, care, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr.51/2016, constituie mijloace de probă. Referitor la aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr.51/2016 în prezenta cauză, Înalta Curte face trimitere la parag.52 din considerentele deciziei menţionate, potrivit cu care ”pe toată perioada de activitate a unui act normativ acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât, decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. a se vedea decizia nr.895 din 17.12.2015 ( parag.28)]”

De asemenea, Înalta Curte face trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr.126/2016 în care, instanţa de contencios constituţional subliniază că „aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura – cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod exepţional, acele situaţii care au devenit facte praeterita”

Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că, soluţia Curţii Constituţionale a avut la bază şi jurisprudenţa anterioară, respectiv Decizia nr.886/10.12.2015, parag.30, publicată în Monitorul Oficial din 19.02.2016, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că „excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract întrucât şi-ar pierde caracterul concret. Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată”

În raport de conţinutul acestor decizii, Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că Decizia Curţii Constituţionale nr.51/2016 se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, deci şi în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere tehnică dispuse şi puse în executare până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv 14.03.2016.

Înalta Curte arată că probele administrate în cursul procesului penal produc efecte pe tot parcursul acestuia, în temeiul lor dispunându-se pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează cauza iar pronunţarea unei decizii de către Curtea Constituţională, ce ar determina nelegalitatea probei, nu face decât să suprime efectele viitoare pe care aceasta le-ar fi putut produce, motiv pentru care hotărârea judecătorească nu se mai poate întemeia pe o probă ce a fost administrată potrivit unei dispoziţii neconstituţionale.

Subliniem că, în măsura în care s-ar considera că decizia Curţii Constituționale nu poate produce niciun efect în privinţa probelor administrate anterior publicării ei în Monitorul Oficial, acest lucru ar echivala cu o încălcare a art. 147 alin.1 din Constituţie, care prevede că dispoziţiile legale neconstituţionale îşi încetează efectele juridice, precum şi cu o încălcare a alin.4 al aceluiaşi articol, ce prevede caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional.

S-ar ajunge ca efectele normei declarate neconstituționale să producă efect și pentru viitor, în condițiile în care probele administrate în baza acesteia ar fi incluse în materialul probator și ar fundamenta soluția de condamnare. Înalta Curte observă că, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, autoritate ce priveşte atât dispozitivul cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţie şi se impun cu aceiaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

În raport de aspectele reliefate, Înalta Curtea consideră că instanţa de judecată nu mai trebuie să interpreteze efectul deciziei Curţii Constituţionale ci să aplice decizia într-un mod conform considerentelor acesteia la cazul dedus judecăţii, această soluție constituind o aplicabilitate a principiului legalităţii consacrat în art.51 din Constituţie, unde se arată că: „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Referitor la acest aspect, evidențiem și faptul că Serviciul Român de Informații nu era organ judiciar, deci nu avea competența generală de a efectua acte de urmărire penală, astfel încât, un organ necompetent general este întotdeauna şi necompetent material/funcţional, sancțiunea nulității absolute impunându-se fără echivoc.

  • Interceptările realizate de denunţător

Iată pasajele relevante ale deciziei:

Înalta Curte constată că aceste înregistrări se află  pe “un suport optic tip DVD+R, marca VERBATIM, cu seriile ZE5452-DVR-T47D și PAPA16RI. 24085082, având mențiunea olografă “148”, cu culoare neagră, suportul optic fiind predat organului de urmărire penală la data de 12.08.2015, fiind datat 12.08.2015 și semnat spre neschimbare de către martorul Faur Tiberiu, suport ce a fost atașat procesului verbal întocmit cu acea ocazie.

Se reține totodată că martorul denunțător nu a prezentat organului de urmărire penală dispozitivul original cu care a realizat înregistrarea convorbirilor, 

[…]

Înalta Curte remarcă că data de 12.08.2015, nu poate fi asociată cu vreo dispoziție a procurorului de caz privind prezentarea martorului denunțător pentru a da declarație sau de vreun alt act procesual sau procedural care să se fi desfășurat în cauză și care să justifice prezența martorului denunțător la sediul organului de urmărire penală și totodată că, nici martorul denunțător nu a făcut precizări cu privire la prezentarea sa.

Se va reține deci, că la momentul 30.06.2015, al sesizării organului de urmărire penală, martorul Faur Tiberiu nu a susținut, în denunț, existența acestor înregistrări pe suporți optici, și nici nu a făcut referiri la datele la care s-ar fi întâlnit cu inculpata și când ar fi realizat înregistrarea convorbirilor, date care să corespundă, temporal, susținerilor ulterioare, și nici nu a predat suportul optic care să le fi conținut. Totodată, se va constata și inexistența vreunui motiv care să fi determinat amânarea precizării datelor la care s-a întâlnit cu inculpata și nici a depunerii suuportului optic pe care se afla înregistrarea.

[…]

Un alt aspect contradictoriu, evidențiat și de instanța de fond, este cel privitor la numărul și marca suporților optici pe care s-ar fi aflat înregistrarea convorbirilor, și care creează un dubiu cu privire la realitatea acestora, în sensul că, în declarația dată în fața instanței de fond s-a susținut că ar fi efectuat înregistrările cu un reportofon, apoi martorul ar fi salvat înregistrările pe două CD-uri ștergând din memoria reportofonului înregistrările, pentru ca ulterior să facă trimitere la un CD,  însă la dosarul cauzei există doar suport optic tip DVD+R, marca VERBATIM, deci diferit de cel sau cele la care martorul face trimitere.

Acest aspect nu a putut fi lămurit de martor și nici de organul de urmărire penală.

[…]

Sintetizând, este incert, ambiguu și contradictoriu, atât momentul cât și motivul care  l-a determinat pe martor să realizeze înregistrările.

Aspectul prezintă importanță întrucât, nefiind nici o probă privind întâlnirea din data de 16.04.2015, şi mai mult, martorul făcând referire la o primă întâlnire cu inculpata ca fiind cea din 28.04.2015, nu există nici un motiv pentru care martorul să fi realizat înregistrarea din data de 28.04.2015.

Pe de altă parte, dacă martorului i s-ar fi propus de inculpată, încă din data de 16.04.2015,  ca în schimbul unei sume de bani să își încalce atribuțiile de serviciu, este de neînțeles de ce acesta nu a denunțat fapta încă din data de 16.04.2015, așteptând până în data de 30.06.2015, pentru ca organul de urmărire penală să procedeze la efectuarea actelor de urmărire penală și la administrarea probatoriului, în condițiile impuse de codul de procedură penală.

Totodată, Înalta Curte evidențiază că, deși denunțul a fost depus la data de 30.06.2015, iar suportul optic în data de 12.08.2015, apare ca fiind inexplicabil, în condițiile în care, potrivit susținerilor martorului și situației de fapt reținute prin actul de sesizare, săvârșirea infracțiunii era în derulare, organul de urmărire penală să procedeze, abia în iunie 2017, deci după 2 ani, la transcrierea înregistrărilor.

Contrar opiniei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia, potrivit cu care aceste aspecte nu prezintă relevanță în aprecierea legalității, integrității și veridicității probei analizate, Înalta Curte, ca instanță de apel, în deplin acord cu instanța de fond, apreciază că aceste elemente sunt definitorii în aprecierea existenței, integrității și veridicității conținutului înregistrărilor și aceasta în absența suportului original și a dispozitivului cu care s-a realizat înregistrarea.

Echitatea procedurii impune verificarea oricărui mijloc de probă, a autenticității și integrității acestuia pentru ca, elementele factuale, care se rețin în baza sa , să corespundă realității.

Înalta Curte face trimitere și la faptul că, din verificările efectuate prin ascultarea suportului optic pe care se află convorbirile din 28.04.2015 și din 23.06.2015, de către judecătorul fondului, instanța de fond a reținut că susținerile inculpatei în legătură cu aspectele referitoare la consemnarea altor cuvinte sau expresii decât se aude pe înregistrare, ori caracterul incomplet al transcrierii, în contextul în care sunt clare cuvintele pronunțate, sunt reale, constatare care nu a fost combătută în apel și nici nu s-a oferit vreo explicație cu privire la acestea, astfel încât acestea vor fi reținute și de instanța de apel.

Înalta Curte constată că toate inadvertențele, toate modificările reliefate, sunt în defavoarea inculpatei, schimbând esențial contextul și circumstanțele, pentru a se poate trage concluzia implicării inculpatei în activitatea infracțională denunțată de martorul Faur Tiberiu.

Situația este cu atât mai gravă cu cât aceste înregistrări tind a dovedi veridicitatea susținerilor martorului din denunț și din declarațiile ulterioare, în condițiile declarațiilor contradictorii date de martor, a necoroborării denunțului cu depozițiile sale și absenței altor probe cu care să se coroboreze.

Înalta Curte arată, astfel cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul de apărare. În special trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoială asupra credibilității sau exactității lor. (Hotărârea din 10.03.2009 pronunțată în cauza Bykov c. Rusiei, paragrafele 88-90)

Având în vedere că un aspect esențial, pentru a se putea lua în considerare un mijloc de probă, este certitudinea privind autenticitatea sa, integritatea și exactitatea datelor factuale pe care le oferă, și luând în considerare că nu mai există posibilitatea verificării acestor elemente, echitatea procedurii, din perspectiva art.6 CEDO, impune excluderea din materialul probator a înregistrărilor realizate de martorul Faur Tiberiu, astfel, cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

  • Depăşirea fazei camerei preliminare

Iată pasajele relevante:

Depășirea fazei procesuale a camerei preliminare, fără a se constata nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate de Serviciul Român de Informații, nu constituie un impediment pentru ca, această nulitate să fie constatată ulterior, în celelalte faze ale procesului penal, întrucât, Curtea Constituțională consacră aplicabilitatea deciziilor sale cauzelor pendinte prin necesitatea împiedicării consolidării definitive a raportului juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale, sens în care facem trimitere la Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 185 din 11.03.2016, parag. 25.

Reliefăm că raportul juridic dedus judecăţii nu a fost consolidat definitiv prin încheierea de cameră preliminară, întrucât raportul juridic de drept penal procesual se naşte odată cu sesizarea organelor judiciare şi are ca obiect stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic de drept penal material (ce se naşte odată cu săvârşirea faptei penale), motiv pentru care se definitivează abia prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, concluzie care reiese şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 633/2018, paragraf 296 în care se precizează că raportul juridic de drept procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, drepturi şi obligaţii ce „se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal”.

În, același sens, Înalta Curte face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr.126/2016 decizie care relevă precizări suplimentare raportat la sintagmele „facta praeterita”, „facta futura” şi cel mai important „cauze pendinte”.

Astfel: „…Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut”.

De asemenea, raportat la semnificaţia sintagmei „facta praeterita”, Curtea precizează suplimentar următoarele: „în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc”.

Înalta Curte subliniază că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte este în acord inclusiv cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care facem trimitere la cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României, Hotărârea din 04.09.2012, în care instanţa de la Strasbourg a considerat inadmisibile plângerile reclamanţilor cu privire la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivate de faptul că o decizie a Curţii Constituţionale s-a aplicat în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, adică în cauzele pendinte.

Totodată, Înalta Curte consideră că nici anterior momentului publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr.51/2016 în Monitorul Oficial, dispozițiile legale din vechiul cod de procedură penală nu reglementau posibilitatea Serviciului Român de Informații de a se implica în activitatea de urmărire penală.

Înalta Curte arată că potrivit art.30 şi art.55 cod procedură penală, sunt stabilite, fără echivoc organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară şi respectiv organele de urmărire penală.

Astfel, potrivit art.55 alin.1 cod procedură penală sunt „organe de urmărire penală a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; c) organele de cercetare penală speciale”, iar conform alin.4 „Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.” Totodată, potrivit alin.5 cod procedură penală „Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Totodată, potrivit dispoziţiilor art.57 alin.1 şi 2 cod procedură penală, în reglementarea anterioară modificării intervenite urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr.51/2016 „(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.”

În consecinţă, dispoziţiile art.142 alin.1 cod procedură penală, anterioare modificării, în teza finală, care se referă la alte organe specializate, nu au fost corelate cu dispoziţiile legale anterioare, în sensul menţionării posibilităţii efectuării de acte de urmărire penală şi de organele specializate ale statului, cu enumerarea acestora şi stabilirea atribuţiilor lor, fiind evident că, textul mai sus menţionat intra în contradicţie cu principiul legalităţii procesului penal.

Totodată, chiar şi aceste organe specializate ale statului, puteau să efectueze acte de urmărire penală în condiţiile art.55 alin.5 şi 6 cod procedură penală corespunzător specializării structurii din care fac parte, ori, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în ceea ce priveşte mandatele de interceptare emise în baza Legii nr.51/1991 aşa încât, chiar şi în reglementarea anterioară pronunţării Deciziei nr.51/2016 nu putea să participe la activităţile de urmărire penală nici chiar dându-şi concursul tehnic la punerea în executare a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental autorizate de judecător în temeiul art.138 şi urm. Cod procedură penală.

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr.51/2016 a Curţii Constituţionale care în parag.37 arată că” organele specializate ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală şi că potrivit art.1 şi art.2 din Legea nr.14/1992 şi art.6 şi art.8 din Legea nr.51/1991, Serviciul Român de Informaţii are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală”.

În consecinţă, nici la data la care s-au pus în executare mandatele de supraveghere tehnică, conform legislaţiei în vigoare la acel moment, Serviciul Român de Informaţii, în mod explicit sau implicit, nu avea ca atribuţii de a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică în alte domenii decât cele care privea siguranţa naţională, astfel încât, procurorul care a autorizat punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în prezenta cauză, a încălcat dispoziţiile procesual penale, încălcare care trebuie să fie sancţionată prin constatarea nulităţii, nulitate pe care Înalta Curte, o apreciază, din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr.302/2017 publicată în Monitorul Oficial nr.566/17.07.2017, ca fiind o nulitate absolută.

Astfel, prin decizia mai sus menţionată s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art.281 alin.1 lit. b din codul procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanelor a organului de urmărire penală, este neconstituţională”

În ceea ce priveşte momentul de la care această decizie îşi produce efectele, Înalta Curte face trimitere la aspectele reliefate anterior privind aplicabilitatea şi în cauzele aflate pe rol la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

  • Caracterul de agent al statului al denunţătorului după momentul denunţului

ICCJ a rezolvat această problemă într-o singură frază, fără să considere că este nevoie de prea multe explicaţii teoretice: „Subliniem totodată că, la acest moment, martorul denunțător a acționat ca agent al statului, dat fiind că se înregistrase denunțul său la organul de urmărire penală, încă din data de 30.06.2015”. Ceva mai încolo judecătorii secţiei penale din cadrul instanţei supreme adaugă: „Aspectul este important întrucât subliniază faptul că nu inculpata era cea interesată să se întâlnească cu martorul FT, ci acesta din urmă era direct interesat să ia legătura cu inculpata, cu atât mai mult cu cât martorul era consiliat „strategic” de organul de urmărire penală, mai exact de procurorul de caz”. Ghilimele de la cuvântul strategic nu ne aparţin.

În faţa ICCJ, inculpata a fost reprezentată de firma noastră de avocatură, dosarul fiind coordonat de Radu Chiriţă şi Bianca Pantea.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *