Printre principalele particularități ale procedurii de insolvenţă reglementate de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se numără componenţa participanţilor la aceasta procedură. Pe de o parte regăsim societatea debitoare şi creditorii acesteia, iar pe de altă parte participanţi specifici precum administratorul judiciar şi administratorul special.
Administratorul special numit de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului exercită atribuţiile prevăzute de art. 56 din Legea insolvenţei, printre care se numără şi administrarea activităţii debitorului – sub supravegherea administratorului judiciar.
Fiind cel care organizează de principiu activitatea economică a societăţii insolvente, mandatul de administrator special impune acestuia să participe în mod efectiv la procedura desfăşurată potrivit Legii insolvenţei cu bună-credinţă şi cu respectarea drepturilor celorlalți participanţi.
Redactorii Legii insolvenţei au anticipat însă şi situaţiile în care administratorul special refuză să colaboreze şi să dea curs cererilor formulate de administratorul judiciar şi/sau creditorii îndreptățiți, optând să reglementeze posibilitatea ridicării dreptului de administrare al acestuia cu titlu de sancţiune.
Art. 82 alin. (1) din Legea insolvenţei prevede că debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi a creditorului deţinând cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe toate informaţiile şi documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii şi transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sub sancţiunea ridicării dreptului de administrare.
Deşi legiuitorul face vorbire despre obligaţia debitorului, aceasta este de cele mai multe ori dusă la îndeplinire prin grija administratorului special, cu excepţia situaţiilor în care dreptul de administrare a fost deja ridicat în prealabil.
Apreciem că norma citată supra reprezintă o manifestare clară a principiului asigurării unui grad ridicat de transparenţă şi previzibilitate în procedurile reglementate de Legea insolvenţei, prevăzut în mod expres de art. 4 pct. 5 din lege. Aceasta face posibilă monitorizarea şi evaluarea continuă a activităţii şi situaţiei patrimoniale a debitorului insolvent, ceea ce permite administratorului judiciar şi respectiv creditorilor să concluzioneze asupra posibilităţilor de reorganizare a acestuia.
Or, refuzul sau omisiunea administratorului special de a da curs cererilor privind comunicarea documentelor şi a informaţiilor necesare în acest scop, ridică grave probleme în analiza posibilităţilor de redresare a activităţii comerciale – motiv pentru care legiuitorul a optat pentru sancţiunea cea mai severă faţă de administratorul special.
De remarcat este faptul că Legea insolvenţei nu impune ca refuzul să fie unul repetat şi nici vreun termen referitor la conformarea cu cererile participanților abilitați conform art. 82. Apreciem că în aceste condiţii, analiza temeiniciei cererii de ridicare a dreptului de administrare va avea în vedere un termen rezonabil, variabil de la caz la caz.
Cu toate acestea, considerăm că în ipoteza unor refuzuri şi/sau omisiuni repetate, nu se mai poate pune problema unui termen care să curgă în beneficiul administratorului special, dat fiind principiul asigurării unor proceduri de prevenire a insolvenţei şi insolvenţă eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare şi derulare a procedurii într-un timp util şi rezonabil, într-o manieră obiectivă şi imparţială, cu un minim de costuri, de natură a duce la descărcarea de obligaţii, regăsit la art. 4 pct. 3 din Legea insolvenţei.
Procedura insolvenţei serveşte interesele creditorilor şi a societăţii debitoare, în timp ce fapta sancţionată de art. 82 alin. (1) din Legea insolvenţei contravine intereselor tuturor participanţilor la procedură, făcând dificilă dacă nu chiar imposibilă desfășurarea acesteia cu celeritate şi cu respectarea principiilor care o guvernează.
Condiţia pentru admiterea cererii de ridicare a dreptului de administrare formulată în temeiul art. 82 alin. (1) din Legea insolvenţei constă din proba faptului că administratorul, lichidatorul judiciar şi/sau creditorul deţinând cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe au adresat o cerere în sensul comunicării documentelor şi/sau informaţiilor prevăzute de textul de lege, fără ca acestea să le fi fost comunicate într-un termen rezonabil.
Observăm că textul art. 82 alin. (2) din Legea insolvenţei limitează obiectul cererilor menţionate anterior la informaţiile şi documentele „apreciate ca necesare” cu privire la activitatea şi averea debitorului, la lista cuprinzând plăţile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii şi la transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii de insolvenţă.
Textul de lege este limpede sub aspectul listelor referitoare la plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate în perioada anterioară procedurii de insolvenţă, însă lasă la aprecierea judecătorului-sindic sfera informațiilor şi documentelor „apreciate ca necesare”. Opinăm că acestea includ cu titlu exemplificativ situaţia contractelor aflate în derulare, documentele contabile – chiar lunare, precum şi orice informaţii privind activitatea curentă a debitorului, relevante sub aspectul activităţii economice.
Un reper important în dovedirea îndeplinirii condiţiilor pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 82 alin. (1) din Legea insolvenţei constă din rapoartele lunare ale administratorului judiciar, care de principiu menţionează cererile emise şi răspunsurile recepţionate de acesta în raporturile cu societatea debitoare prin administratorul special.
Într-o cauză recentă, Tribunalul Specializat Cluj a dispus ridicarea dreptului de administrare ca urmare a constatării faptului că administratorul judiciar a reiterat de multiple ori cereri adresate administratorului special, fără ca acesta să fi făcut dovada comunicării documentelor solicitate:
Astfel, prin adresa cu nr. 1615/31.05.2023 practicianul în insolvenţă A SPRL a solicitat administratorului special să îi comunice documentele necesare întocmirii raportului privind cauzele și împrejurările care au declanşat starea de insolvenţă și pentru a analiza situaţia contractelor debitoarei. Această solicitare a fost reiterată la data de 03.07.2023 prin adresa cu nr. 1866 și la data de 12.07.2023 prin adresa cu nr. 1946.
În raportul de activitate nr. 5 depus la data de 03.11.2023, administratorul judiciar a arătat că la data de 23.10.2023 prin intermediul corespondenţei email a solicitat debitoarei să-i transmită toate contractele ce se aflau în derulare la data deschiderii procedurii însă acestea nu i-au fost comunicate.
De asemenea, contestatoarele au formulat la data de 30.12.2023 o cerere prin care au solicitat comunicarea documentelor necesare cu privire la evaluarea activităţii debitoarei, contracte, precum și a listei cuprinzând plăţile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii şi transferurile patrimoniale efectuate în cei doi ani anteriori deschiderii procedurii. Cererea a fost comunicată debitoarei prin intermediul poştei electronice la data de 30.12.2023 precum și prin intermediul serviciilor poştale, cu conţinut declarat şi confirmare de primire.
Deşi cererea apare ca fiind recepţionată la data de 10.01.2024 până la data soluţionării prezentei, administratorul special nu a dat curs solicitărilor creditoarelor respectiv administratorului judiciar şi nici nu a depus la dosarul cauzei înscrisurile solicitate. […]
Din cuprinsul dosarului nu reiese existenţa unor înscrisuri care să probeze că administratorul special a predat documentele contabile solicitate administratorului judiciar provizoriu, administratorului judiciar sau creditoarelor cărora dispoziţiile legale le conferă posibilitatea de a solicita respectivele documente.[…]
Faţă de cele ce preced, judecătorul sindic constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 82 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 cu privire la sancţiunea ce se impune în această împrejurare, aceea a ridicării dreptului de administrare pentru nedepunerea documentelor apreciate de judecătorul sindic, administratorul judiciar, societățile creditoare ca necesare pentru verificarea activităţii debitoarei insolvente.
Coroborând norma edictată de art. 82 alin. (1) din Legea insolvenţei cu principiile care guvernează întreaga procedură, concluzionăm că mandatul de administrator special incumbă o obligaţie permanentă de colaborare – a cărei nerespectare conduce la ridicarea dreptului de administrare în vederea reluării bunului mers al procedurii.
avocat Norbert Varga