Una dintre cele mai cunoscute iniţiative legislative recente[1], denumită informal „legea anti-fugari” a fost adoptată de Parlament, fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui. Iniţiativa a trecut aproape fără o minimă opoziţie de cele două Camere, procedura legislativă din Parlament fiind parcursă în puţin peste o lună de zile. Parcursul a fost temporizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate, semnalând numeroase vicii de fond ale actului normativ.

În ciuda unui entuziasm general care însoţeşte această nouă modificare legislativă, potenţat şi de controversele recente din spaţiul public privind sustragerile de la executarea unor pedepse privative de libertate, credem că legea – având în vedere maniera în care a fost gândită, nu este aptă să atingă dezideratul afirmat de iniţiator, anume asigurarea punerii în executare a tuturor hotărârilor judecătoreşti de condamnare la pedeapsa cu închisoarea.

Deşi nu se poate contesta necesitatea prevenirii sustragerilor de la executarea pedepselor, nu credem că norma de incriminare va fi validată de Curtea Constituţională. În cele ce urmează, vom analiza succint legea de modificare a Codului penal, subliniind o parte dintre posibilele probleme ce ar putea apărarea în cazul intrării în vigoare şi aplicării ei, fiind adusă în discuţie inclusiv sesizarea formulată de instanţa supremă.

Expunerea de motive. Justificarea incriminării unei noi forme de evadare

Până la eventuala intrare în vigoare a noilor modificări, sunt calificate drept evadare doar cazurile în care măsura privativă de libertate a fost efectiv pusă în execuare, persoana vizată fiind deja încarcerată[2]. În expunerea de motive se arată că noua incriminare este necesară pentru acoperirea unui vid legislativ, mai exact pentru a combate „un număr semnificativ de cazuri în care persoane faţă de care s-a dispus o pedeapsă definitivă privativă de libertate, persistă în atitudinea de sfidare a legii, sustrăgându-se executării pedepsei”.

În cuprinsul aceluiaşi document, iniţiatorul mai arată că neincriminarea conduitei de prezentare a persoanei condamnate pentru a pune în executare pedeapsa ar genera „importante conduite nefaste:

–      Sustragerea unor persoane de la executarea unor pedepse privative de libertate şi declanşarea procedurii de dare în urmărire a acesteia determină aglomerarea activităţii organelor de aplicare a legii, mobilizând importante resurse umane, logistice şi financiare;

–      Acest fenomen aduce grave prejudicii şi eficienţei actului de justiţie. Astfel, aplicarea unor pedepse definitive privative de libertate care, în unele cazuri, ajung să fie strict formale, întrucât nu sunt executate, afectează funcţia de exemplaritate a pedepsei şi scade încrederea populaţiei în actul de justiţie şi respectul faţă de lege, toate acestea ducând în cele din urmă la amplificarea fenomenului infracţional.

În acelaşi sens, se mai arată că: „Statul român nu poate rămâne pasiv în urma apariţiei acestui fenomen criminologic, care în ultima perioadă a cunoscut o amplificare rapidă, cu atât mai mult cu cât lipsa unei intervenţii legislative în materie penală ar putea fi interpretată în mod eronat drept o legitimare a sustragerii de la executarea pedepselor definitive privative de libertate.”

Fără a contesta necesitatea evidentă ca toate hotărârile judecătoreşti să fie puse în executare, este discutabil în ce măsură maniera aleasă de autorul iniţiativei legislative de a sancţiona penal persoanele care se sustrag de la executarea unei hotărâri de condamnare, prin reţinerea unei noi infracţiuni, este o modalitate eficientă şi optimă de a combate fenomenul.

Discuţia poate fi purtată inclusiv în contextul analizei celor două motive invocate de Guvern în susţinerea proiectului, în principal cel privind aglomerarea organelor de aplicare a legii, respectiv costurile pe care le generează procedura dării în urmărire. Argumentul este, din păcate, unul artificial pentru că ignoră costurile mult mai ridicate pe care le generează un întreg proces penal în cadrul căruia ar urma să fie urmărită şi judecată noua infracţiune de evadare, respectiv aglomerarea organelor judiciare din această perspectivă.

Spre exemplu, la momentul redactării prezentului material, pe pagina de internet a Poliţiei Române, în secţiunea dedicată persoanelor urmărite[3], figurează un număr de 2560 de persoane condamnate definitiv şi care se sustrag de la executarea pedepsei închisorii. Or, conform art. II din proiectul de modificare, toate aceste 2560 de persoane ar fi obligate să se predea în termen de 7 zile de la data intrării în vigoare a noii legi. În ipoteza extrem de probabilă în care nu ar face-o, în 7 zile de la intrarea în vigoare a noii legi, s-ar forma 2560 de noi dosare penale pe rolul parchetelor din România[4] doar în raport de persoanele cu privire la care există deja pronunţate hotărâri definitive de condamnare.

Mai mult decât atât, nu credem că procedura dării în urmărire – şi, implicit, costurile şi aglomerarea organelor competente pe care le-ar genera, ar fi în vreun fel evitată prin această modificare legislativă. Aceasta pentru că darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei trebuie realizată de îndată ce se încearcă punerea în executare a mandatului pentru executarea pedepsei închisorii şi se constată imposibilitatea identificării persoanei în cauză, iar nu la 7 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de aplicare a pedepsei închisorii.  

Din nou, fără a contesta necesitatea ca toate hotărârile judecătoreşti să fie puse în executare în vederea atingerii scopului pentru care au fost emise, credem că motivele reale ce au stat la baza iniţiativei au mai degrabă legătură cu o serie de „cazuri celebre” intens mediatizate ale unor persoane publice care au plecat în străinătate anterior pronunţării unor hotărâri definitive, refuzând să se predea în România pentru executarea pedepsei. Aceasta mai ales în contextul unor soluţii ale instanţelor europene de respingere a mandatelor europene de arestare emise de România.

Trecând însă de chestiunile ce ţin de raţiunea incriminării, trebuie subliniate o serie de deficienţe ale proiectului legislativ ce riscă să îi înlăture eficacitatea, respectiv să creeze mai multe probleme decât să soluţioneze. De asemenea, vor fi analizate inclusiv o serie de posibile vicii de constituţionalitate, inclusiv prin raportare la recenta sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa supremă.

Legitimitatea obligaţiei de predare

În esenţă, nouă incriminare ar sancţiona neîndeplinirea de către persoana condamnată a obligaţiei de a se preda organelor de poliţie în 7 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii[5]. Obligaţia de predare în sine nu este reglementată ca atare în legislaţia penală. Din această perspectivă, este greu de corelat norma de incriminare care instituie implicit această obligaţie cu dispoziţiile din materia mandatului european de arestare.

Conform art. 11 alin. 1 din decizia-cadru[6] intitulat drepturile persoanei căutate:

„Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, […] despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.”

Cu alte cuvinte, dispoziţiile europene de la care statul român nu poate deroga, stabilesc în sarcina persoanei condamnate faţă de care s-a emis un mandat european de arestare, un drept de opţiune între a accepta să fie predată de îndată sau, din contră, a refuza predarea cu consecinţa derulării întregii proceduri specifice.

Or, legea penală nu poate sancţiona o conduită permisă în mod explicit de către o altă normă penală, mai ales în materia mandatului de arestare unde Uniunea Europeană şi-a exercitat prerogativa de legiferare.

În acest context ar putea deveni incidentă cauza justificativă a exercitării unui drept, reglementată în art. 21 Cod penal, însă aplicabilitatea ei nu ar fi lipsită de probleme. Spre exemplu, este discutabil în ce măsură ar mai putea fi invocată eficient cauza justificativă prin exercitarea refuzului de predare în măsura în care persoana este prinsă de autorităţile din statul de executare ulterior împliniri termenului de 7 zile, deci ulterior consumării faptei.

Negarea incidenţei cauzei justificative într-o astfel de ipoteză nu credem că poate fi admisă, venind în contradicţie cu normele de drept european.

Consecutiv, reţinerea cauzei justificative indiferent de momentul la care persoana şi-a exercitat dreptul de a refuza predarea – chestiune ce ar putea fi argumentată juridic inclusiv prin raportare la caracterul de infracţiune continuă al evadării, s-ar crea o situaţie discriminatorie în raport cu persoane aflate în situaţii cel puţin similare.

Spre exemplu, având în vedere că textul art. 11 din decizia-cadru citat anterior este aplicabil exclusiv în procedura executării unui mandat european de arestare, dreptul de a refuza predarea nu va fi, teoretic, incident în cazul a cel puţin două categorii de persoane:

–      Persoane faţă de care nu s-a emis un mandat european de arestare (fie pentru că, deşi au părăsit România, nu au existat suspiciuni în acest sens, fie pentru că s-au ascuns pe teritoriul ţării) şi care se predau în România, ulterior împlinirii termenului de 7 zile;

–      Persoane care au fugit în străinătate, faţă de care se emite un mandat european de arestare, dar care, din diverse motive, ajung să se predea în România, ulterior împlinirii termenului de 7 zile, nemaifiind urmată procedura mandatului.

Or, deşi conduita acestor persoane ar trebui considerată mult mai puţin periculoasă din moment ce aleg să se predea din proprie iniţiativă, faţă de cea a persoanelor care se prevalează de drepturile conferite de legislaţia europeană pentru a refuza predarea, în cazul lor nu ar fi incidentă cauza justificativă din simplul motiv că nu au aşteptat suficient (!) pentru a se preda, pentru că nu s-au predat în străinătate ci în România – evitând astfel o procedură relativ lungă de executare a mandatului, ori pentru că nu au existat suspiciuni că au părăsit ţara, astfel încât să fie emis mandatul european.

Probleme pot apărea inclusiv din perspectiva principiului specialităţii care caracterizează executarea unui mandat european de arestare şi care vizează, în esenţă, interdicţia ca o persoană predată în baza mandatului european să fie urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa. Impedimentul nu este unul definitiv, însă ar genera numeroase noi demersuri procedurale, de lungă durată, care, cel mai probabil, ar reduce de o manieră semnificativă aplicarea practică a acestei noi infracţiuni şi, implicit, atingerea scopului urmărit.

Concluzionând sub acest aspect, corelarea infracţiunii de evadare, astfel cum este reglementată prin proiectul de modificare, cu normele de drept european din materia mandatului european de arestare este dificilă spre imposibilă. Principalul motiv este acela al inexistenţei unei reglementări a obligaţiei de predare, care să stabilească condiţiile în care devine incidentă, excepţiile, precum şi raportul cu normele relevante de drept european. Tocmai din acest motiv, legea ar putea dobândi o relevanţă practică extrem de redusă, urmând să fie „activată” doar în situaţii punctuale în care, din diverse motive, ar exista un interes pentru sancţionarea mai drastică a persoanei condamnate.

Calculul termenului de 7 zile

Având în vedere că noua lege incriminează o conduită omisivă, precum şi faptul că era necesară o anumită durată de timp pentru ca persoanele să se poată fizic prezenta la organele de poliţie pentru punerea în executare a pedepsei, a fost stabilit un termen de 7 zile pentru executarea obligaţiei, refuzul de prezentare urmând să dobândească relevanţă penală ulterior expirării acestuia.

Fără a intra în discuţiile referitoare la raţiunile pentru care s-a ales durata de 7 zile, fiind cel mai probabil o decizie discreţionară, fără o justificare anume, mult mai relevant decât durata termenului este momentul de la care începe să curgă.

Conform art. 1 din Lege, termenul de 7 zile este calculat de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei.

În primul rând, raportarea la hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, iar nu la mandatul pentru executarea pedepsei închisorii este o opţiune greu de înţeles. Normele procesual penale nu utilizează noţiunea de hotărâre prin care s-a dispus executarea pedepsei. Chiar dacă este de apreciat că legiuitorul a fost suficient de atent şi nu s-a referit la termenul comun utilizat anume hotărâre de condamnare, raportarea la momentul emiterii/aducerii la cunoştinţă a mandatului pentru executarea pedepsei închisorii ar fi fost în acord cu terminologia utilizată de dispoziţiile procesual penale şi normele de tehnică legislativă, respectiv ar fi evitat situaţia în care, din diverse motive, mandatul de executare – singurul în baza căruia poate fi pusă în executare o hotărâre de condamnare – nu este emis în aceeaşi zi cu hotărârea.

În al doilea rând, soluţia legislativă care leagă momentul de început al termenului de 7 zile de momentul obiectul al rămânerii definitive a hotărârii, iar nu de momentul comunicării, ori un altul determinat pe baza unui criteriu subiectiv, este criticabilă.

Din perspectiva raţiunii incriminării şi a principiului minimei intervenţii, a lua în calcul un moment obiect pentru debutul termenului, fără a ţine cont de poziţia subiectivă a persoanei vizate, anume dacă aceasta cunoştea sau nu de existenţa condamnării este complet nejustificat. De altfel, contrazice în întregime expunerea de motive, conform căruia se urmăreşte sancţionarea persoanelor care „persistă în atitudinea de sfidare a legii, sustrăgându-se executării pedepsei”. În mod evident, persistenţa infracţională nu există în cazul unei persoane care nu cunoaşte că faţă de ea s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare.

Este adevărat că infracţiunea de evadare în această nouă formă asimilată se comite doar cu intenţie, forma de vinovăţie trebuind să existe la momentul împlinirii termenului, iar nu pe tot parcursul lui, însă stabilirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă termenul, coroborat cu faptul că discutăm despre o conduită omisivă, pune persoana în cauză într-o postură extrem de dificilă. Mai concret, pentru a nu i se angaja răspunderea penală, va ajunge practic de fiecare dată în situaţia de a fi nevoită să dovedească că nu cunoştea pe nicio cale de existenţa hotărârii, chiar şi când hotărârea nu i-a fost la niciun moment comunicată.

Pe de altă parte, dacă termenul ar fi curs din momentul luării la cunoştinţă pe orice cale de existenţa şi conţinutul hotărârii, sarcina stabilirii şi dovedirii momentului de debut al termenului ar fi revenit organelor de urmărire penală, astfel cum este regula în materie penală. Chiar şi legarea termenului de 7 zile de data comunicării hotărârii ar fi fost mai în măsură să asigure garanţii împotriva arbitrariului. O astfel de variantă ar fi reprezentat o soluţie de compromis acceptabilă, pentru că chiar dacă nu garantează în toate cazurile cunoaşterea de către persoana în cauză a existenţei hotărârii de condamnare, există totuşi o prezumţie puternică în această direcţie, urmând să fie dovedite eventuale circumstanţe extraordinare pentru care nu a cunoscut hotărârea comunicată.

Relevanţa admiterii unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii a cărei punere în executare este refuzată

O altă posibilă problemă este generată de consecinţele pe care le-ar putea produce asupra incidenţei noii infracţiuni de evadare asimilată, admiterea unei căi extraordinare de atac, urmată de desfiinţarea hotărârii definitive de condamnare la pedeapsa închisorii de la executarea căreia se sustrage persoana. Spre exemplu, persoana condamnată definitiv la pedeapsa închisorii se află în străinătate şi refuză să se predea în România în termenul de 7 zile. La acest moment, a comis infracţiunea de evadare, urmând să fie format un dosar penal cu acest obiect. În măsura în care persoana în cauză ar formula, spre exemplu,  un recurs în casaţie, care ar fi admis şi ar determina pronunţarea unei noi hotărâri de achitare, ce efecte ar avea această nouă hotărâre asupra infracţiunii de evadare, prin ipoteză consumată la un moment anterior?

Cel puţin în această manieră de redactare a textului, desfiinţarea ulterioară a hotărârii de condamnare nu pare să aibă vreun efect asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evadare, pentru că, prin ipoteză, la data împlinirii termenului de 7 zile, faţă de persoana în cauză exista o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii pe care a refuzat să o execute. Desfiinţarea hotărârii de condamnare ar determina epuizarea acestei infracţiuni prin dispariţia obligaţiei de predare în vederea executării, având în vedere că nu mai există o pedeapsă, însă aceasta nu semnifică automat „ştergerea” retroactivă a conduitei care a dobândit anterior relevanţă penală.

Consecinţa care ar rezulta, anume reţinerea unei infracţiuni de evadare în raport de o pedeapsă constatată drept nelegală, care nu a fost şi nici nu va mai fi vreodată pusă în executare, este greu de acceptat. În acest caz, care nu reprezintă nici pe departe o ipoteză pur teoretică, fiind foarte probabilă existenţa practică a unor astfel de situaţii, este greu de oferit o soluţie care să nu contrazică rigorile din materia părţii generale a dreptului penal.

O posibilă soluţie ar fi considerarea, pe calea interpretării, drept situaţie premisă existenţa unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii, ce trebuie menţinută pe toată durata de comitere a faptei – de la consumare, până la epuizare. Totuşi, soluţia propusă nu înlătură reţinerea infracţiunii de evadare asimilată în cazul în care admiterea căii extraordinare de atac are loc în cursul urmăririi penale pentru infracţiunea de evadare, în ipoteza în care persoana este prinsă ori se predă ulterior împlinirii termenului de 7 zile. În acest caz, evadarea se consumă şi se epuizează[7] anterior admiterii căii extraordinare de atac, astfel că ar fi şi mai greu de argumentat inexistenţa infracţiunii.

Sesizarea Curţii Constituţionale. Posibila aplicare retroactivă a legii penale.

Problema cea mai dezbătută a proiectului legislativ vizează respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Constituţie conform cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Discuţia porneşte de la prevederile cuprinse în art. II din proiectul de modificare, conform căruia:

–      „Pentru a reglementa şi situaţia persoanelor condamnate definitiv la o pedeapsă privativă de libertate anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi care se sustrag de la executarea respectivei pedepse, art. II din proiect prevede în mod expres data de la care începe să curgă termenul de 7 zile în care aceste persoane se pot preda organului de poliţie, respectiv de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În şedinţa Secţiilor Unite din 05 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate a legii de modificare a Codului penal. Argumentele pertinente ale instanţei supreme au vizat numeroase probleme din perspectiva respectării principiului legalităţii prev. de art. 1 alin. 5 din Constituţie, al dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate individuală şi la legalitatea incriminării.

De asemenea, se invocă încălcarea art. 15 alin. 2 din Constituţie prin art. II precitat din lege, cu referire la nerespectarea principiului neretroactivităţii.

Dacă referitor la prima parte a criticilor de neconstituţionalitate invocate de instanţa supremă nu avem comentarii, fiind şi în opinia noastră întemeiate, în ceea ce priveşte încălcarea art. 15 alin. 2 din Constituţie, discuţia ar putea fi nuanţată.

Într-adevăr, pornind de la modul în care art. II din lege a fost redactat, ar părea că instituie o derogare nepermisă de la regula neretroactivităţii. În realitate, în opinia noastră, o astfel de încălcare nu există. Aceasta pentru că, contrar modului de redactare a art. II, relevant nu este momentul în care persoana a fost definitiv condamnată, ci momentul în care comite actul de executare cu relevanţă penală – neprezentarea în vederea executării unei pedepse.

Pentru determinarea legii penale aplicabile în cazul acestei noi forme asimilate de evadare trebuie avute în vedere două aspecte:

–      Infracţiunea în discuţie este o infracţiune omisivă;

–      Infracţiunea în discuţie este o infracţiune cu durată de consumare, ce ia forma unei infracţiuni continue, având două momente relevante: consumarea şi epuizarea.

Având în vedere că actul de executare este unul omisiv – neprezentarea, fapta se consumă la momentul împlinirii termenului stabilit de lege pentru comiterea acţiunii contrare – prezentarea[8]. Acest termen este de 7 zile şi curge, conform noii legi, de la momentul intrării sale în vigoare[9].

De asemenea, conform doctrinei[10], în cazul infracţiunilor cu durată de consumare, deci implicit şi în cazul infracţiunii continue, indiferent că vizează o conduită comisivă sau omisivă, momentul în raport cu care se determină legea aplicabilă este momentul epuizării.   

Calculând aceste două momente, observăm că atât momentul consumării, cât şi momentul epuizării au loc sub legea nouă. Retroactivitatea nu este incidentă pentru că nu interesează din perspectiva aplicării legii faptul că hotărârea de condamnare a fost pronunţată anterior, ori că omisiunea de prezentare în vederea executării a început anterior intrării în vigoare a legii noi. Refuzul persoanei condamnate de a se prezenta în vederea executării pedepsei nu are relevanţă penală anterior intrării în vigoare a legii şi nici măcar la momentul imediat ulterior intrării în vigoare. Refuzul dobândeşte relevanţă penală abia la împlinirea unui termen de 7 zile de la data intrării în vigoare, moment în care infracţiunea se consumă şi la care este în vigoare legea penală nouă care incriminează conduita agentului.

Mai mult decât atât, conform doctrinei precitate, fiind în discuţie o infracţiune continuă, pentru stabilirea legii aplicabile nici măcar nu ne raportăm la momentul consumării ci la cel al epuizării, care este ulterior. Aşadar, chiar şi în ipoteza – care nu e incidentă în acest caz, a consumării infracţiunii anterior intrării în vigoare a legii noi, în cazul în care epuizarea are loc sub imperiul acesteia, va fi legea exclusiv aplicabilă întregii conduite infracţionale, fără a prezenta relevanţă dacă este sau nu mai favorabilă. Or, cu atât mai mult este aplicabilă legea nouă în situaţia aici analizată în care actul de executare începe şi se finalizează sub imperiul acesteia.

Concluzionând, legea prin care este introdusă noua formă a evadării asimilate prezintă numeroase vicii, atât din perspectiva corelării ei cu alte dispoziţii penale, interne sau europene, aplicabile, cât şi în ceea ce priveşte exigenţele de constituţionalitate. Intrarea ei în vigoare în forma adoptată şi trimisă spre promulgare ar genera mult mai multe probele decât ar rezolva, motiv pentru care ar risca să devină un text inaplicabil, ori utilizat doar atunci când se consideră necesară sancţionarea mai drastică din diverse motive a unor persoane condamnate.

Deşi dezideratul general afirmat, anume asigurarea executării sancţiunilor penale este unul cât se poate de relevant, fiind, probabil, necesare măsuri în această direcţie, suplimentarea normelor de incriminare – deşi probabil cea mai facilă dintre soluţii, nu credem că este aptă să ducă Statul român mai aproape de atingerea acestui scop.

Avocat Florina Suciu