Pornind de la ideea că procedura intrării în legalitate primează faţă de demolarea construcţiei, constatăm totuşi că ipoteza în care se construieşte în baza unei autorizaţii valabile, ulterior anulată de către o instanţă de judecată, este neacoperită de reglementările în vigoare.

În acest sens facem trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi b), art. 28 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991, dar şi la dispoziţiile art. 56¹ din Legea nr. 350/2001, care consacră doar posibilitatea intrării în legalitate a construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau care nu respectă prevederile autorizaţiei. Or, posibilitatea de intrare în legalitate a unei construcţii a cărei autorizaţii de construire a fost anulată de către o instanţă de judecată este, cel puţin la nivel de aparenţă, neacoperită.

Totuşi, raţiunea acestei instituţii este aceea de a oferi proprietarului dreptul de a intra în legalitate, iar scopul şi rolul emiterii autorizaţiei de construire de către autoritatea competentă este acela de a asigura conformitatea construcţiilor edificate cu documentaţiile de urbanism aplicabile spaţiului construit preexistent.

Din această perspectivă, conduita autorităţilor publice care, printr-un formalism excesiv tind să refuze din start posibilitatea de intrare în legalitate a construcţiilor edificate în baza unei autorizaţii de construire ce a fost anulată, apare a fi profund nejustificată.

Este evident că acolo unde legea permite mai mult, ea permite şi mai puţin, iar din moment ce există posibilitatea ca lucrările executate fără autorizaţie de construire să intre în legalitate, precum şi ca lucrările executate cu nerespectarea limitelor autorizării să fie ulterior încadrate în aceste limite, ne ridicăm următoarea întrebare: cum ar putea fi considerat justificat refuzul autorităţii publice de a recunoaşte acest drept într-o situaţie mai puţin gravă, atunci când s-a construit în baza unei autorizaţii care se bucura întru totul de prezumţia de legalitate până la momentul la care a fost anulată? Considerăm că în cele mai multe cazuri un atare răspuns reprezintă un refuz nejustificat, care poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.

Referitor la autorizaţiile de construire, este important de reţinut că acestea se emit cu observarea regulilor aplicabile şi în scopul de a asigura respectarea conformităţii urbanistice a imobilelor a căror edificare se urmăreşte, iar rolul autorizaţiilor de construire este declarat expres în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, respectiv acela de a asigura aplicarea măsurilor legale referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor.

Așa fiind, la rândul ei măsura desfiinţării unei construcţii poate fi dispusă doar atunci când construcţia vine în contradicţie gravă şi iremediabilă fie cu documentaţiile de urbanism aplicabile, fie cu cerinţele asigurării normelor tehnice privind siguranţa în construcţii. Această raţiune dispare atunci când situaţia juridică a imobilului respectă documentaţiile urbanistice şi cerinţele tehnice, şi impune recunoaşterea dreptului proprietarului de a intra în legalitate.

Trebuie avut în vedere inclusiv faptul că Legea nr. 50/1991 exprimă intenţia legiuitorului de a crea posibilitatea menţinerii ca atare a lucrărilor care erau iniţial nelegale şi recunoaște posibilitatea emiterii autorizaţiilor de construire pentru intrarea lor în legalitate, dacă acest lucru este posibil. Scopul acestei legiferări nu este altul decât acela de a asigura în final conformitatea construcţiilor cu documentaţiile de urbanism şi normele legale incidente.

Or, dacă legea permite intrarea în legalitate a construcţiilor realizate cu încălcarea autorizaţiei de construire sau a celor care au fost realizate fără nicio autorizaţie, cu atât mai mult se impune intrarea în legalitate atunci când o construcţie a fost realizată în baza unei autorizaţii de construire ulterior anulată.

Oricum, independent de această omisiune legislativă, posibilitatea intrării în legalitate ar trebui să fie posibilă cel puţin în baza unor principii generale de drept şi a drepturilor fundamentale ale omului, în special dreptul de proprietate şi componenta sa esenţială, dreptul de a construi. Din moment ce s-a construit cu bună-credinţă, în temeiul unui act administrativ valabil, măsura demolării ar trebui să poată fi dispusă doar ca o ultimă variantă şi numai în ipoteza în care normele legale şi tehnice aplicabile în materia construcţiilor sunt încălcate în mod iremediabil.

Ambra Szasz, avocat