Înfiinţarea şi funcţionarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Decizie a Curţii Constituţionale. Incidenţa Hotărârii din 18.05.2021 a CJUE în cauza C-355/19

Prin decizia din data de 08.06.2021, Curtea Constituţională a respins o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 881 alin. (1) – (5), art. 882 – art. 887, art.888 alin. (1) lit. a) – c) şi e) şi alin. (2) şi art. 889 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în legătură cu reglementarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Până în acest moment, Curtea nu a publicat motivarea hotărârii, dar a prezentat în mod public argumentele principale pe care s-a bazat decizia într-un comunicat de presă.

Prezentare generală

Prevederile supuse controlului de constituţionalitate fac referire la înfiinţarea şi funcţionarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[i].

În cauza aflată pe rolul Curţii Constituţionale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – procurorul general al României (parte în cauză) şi procurorul de şedinţă au solicitat Curţii să aibă în vedere Hotărârea din 18.05.2021 a CJUE în cauza C-355/19. În esenţă, PICCJ şi procurorul de şedinţă au apreciat că hotărârea CJUE ar reprezenta un element care ar putea determina un reviriment în jurisprudenţa Curţii, care anterior a respins mai multe excepţii de neconstituţionalitate care vizau aceleaşi dispoziţii legale şi pentru argumente similare. Pe baza hotărârii CJUE, Curţii Constituţionale i s-a solicitat să constate incidenţa în controlul de constituţionalitate a Deciziei 2006/928/CE (de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei) şi, astfel, încălcarea prevederilor art. 148 din Constituţie referitoare la integrarea în Uniunea Europeană.

Hotărârea din 18.05.2021 a CJUE în cauza C-355/19

În Hotărârea din 18.05.2021, CJUE a analizat mai multe chestiuni, însă chestiunile care prezentau relevanţă directă din perspectiva excepţiei de neconstituţionalitate erau cele referitoare la Decizia 2006/928/CE şi rapoartele întocmite de Comisie pe baza acestei decizii, cele referitoare la înfiinţarea unei secţii de urmărire penală care are competenţa exclusivă pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi, precum şi cele referitoare la principiul supremaţiei dreptului UE.

Din perspectiva Deciziei 2006/928/CE şi a rapoartelor întocmite de Comisie pe baza acestei decizii, Marea Cameră a CJUE a arătat, în esenţă, că atât decizia cât şi rapoartele întocmite de Comisie pe baza ei constituie acte adoptate de o instituţie a UE, care pot fi supuse unei interpretării în temeiul art. 267 TFUE. De asemenea, CJUE a arătat că în privinţa naturii juridice, a conţinutului şi a efectelor în timp, Decizia 2006/928/CE intră în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare, întrucât constituie o măsură adoptată în temeiul Actului de aderare care este obligatorie pentru România de la data aderării sale la UE.

În ceea ce priveşte efectele juridice ale Deciziei 2006/928/CE, CJUE a constatat că decizia are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru România şi o obligă să atingă obiectivele de referinţă, de asemenea obligatorii, care figurează în anexa la aceasta. Obiectivele respective, definite ca urmare a deficienţelor constatate de Comisia Europeană înainte de aderarea României la UE, urmăresc, printre altele, să asigure respectarea valorii statului de drept. România are astfel obligaţia de a lua măsurile adecvate în vederea realizării obiectivelor menţionate şi de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care riscă să compromită atingerea aceloraşi obiective.

În ceea ce priveşte efectele juridice ale rapoartelor întocmite de Comisia Europeană în baza deciziei, CJUE a reţinut că acestea formulează cerinţe în privinţa României şi adresează „recomandări” statului membru menţionat în vederea atingerii obiectivelor de referinţă. În conformitate cu principiul cooperării loiale, România trebuie să ţină seama în mod corespunzător de cerinţele şi de recomandările menţionate şi trebuie să se abţină să adopte sau să menţină în vigoare în domeniile acoperite de obiectivele de referinţă.

Din perspectiva înfiinţării unei secţii de urmărire penală care are competenţa exclusivă pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi, CJUE a examinat compatibilitatea cu dreptul UE a unei reglementări naţionale care prevede înfiinţarea unei asemenea secţii specializate. CJUE a precizat că, pentru a fi compatibilă cu dreptul UE, o astfel de reglementare trebuie, pe de o parte, să fie justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi, pe de altă parte, să garanteze că această secţie nu poate fi utilizată ca instrument de control politic al activităţii judecătorilor şi procurorilor şi îşi exercită competenţa cu respectarea cerinţelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a UE. În lipsa îndeplinirii acestor cerinţe, reglementarea menţionată ar putea fi percepută ca urmărind instituirea unui instrument de presiune şi de intimidare a judecătorilor, ceea ce ar aduce atingere încrederii justiţiabililor în justiţie. CJUE a precizat şi faptul că reglementarea naţională în discuţie nu poate avea ca efect nerespectarea obligaţiilor specifice care îi revin României în temeiul Deciziei 2006/928/CE în domeniul luptei împotriva corupţiei. De asemenea, CJUE a arătat că revine instanţelor naţionale sarcina de a verifica dacă reforma care a condus în România la înfiinţarea SIIJ, precum şi normele privind numirea procurorilor încadraţi în această secţie nu sunt de natură să facă SIIJ permeabilă la influenţe exterioare. În ceea ce priveşte Carta drepturilor fundamentale a UE, CJUE a arătat că revine instanţelor naţionale sarcina de a verifica dacă reglementarea naţională în discuţie nu împiedică examinarea într-un termen rezonabil a cauzelor referitoare la judecători şi procurori.

Din perspectiva principiului supremaţiei dreptului UE, CJUE a arătat că el se opune unei reglementări naţionale de rang constituţional care privează o instanţă inferioară de dreptul de a lăsa neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928/CE şi care este contrară dreptului UE. CJUE a amintit că efectele asociate principiului supremaţiei dreptului UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne aferente repartizării competenţelor judiciare, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. În egală măsură, CJUE a amintit că instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerinţele dreptului UE sau să lase neaplicată din oficiu orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale care nu ar putea face obiectul unei astfel de interpretări conforme. În fine, CJUE a arătat că în cazul unei încălcări dovedite a Tratatului UE sau a Deciziei 2006/928/CE, principiul supremaţiei dreptului UE impune instanţei de trimitere să lase neaplicate dispoziţiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituţională.

Decizia Curţii Constituţionale

Potrivit comunicatului Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a apreciat că hotărârea CJUE nu aduce elemente de noutate nici cu privire la efectele juridice pe care le produc Decizia 2006/928/CE şi rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza acesteia, stabilind, aşa cum o făcuse în prealabil şi instanţa constituţională română, caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928/CE şi caracterul de recomandare al rapoartelor, şi nici cu privire la conţinutul Deciziei 2006/928/CE, stabilind că România are sarcina de a colabora cu bună-credinţă cu Comisia Europeană ”pentru a surmonta […] dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate”.

Curtea Constituţională şi-a menţinut jurisprudenţa anterioară şi a constatat că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituţionalitate realizat prin raportare la art. 148 din Constituţie – Decizia 2006/928/CE -, prin dispoziţiile şi obiectivele pe care le impune, nu are relevanţă constituţională, întrucât nu complineşte o lacună a Legii fundamentale şi nici nu stabileşte un standard mai ridicat de protecţie decât normele constituţionale în vigoare.

Din perspectiva reglementările referitoare la înfiinţarea SIIJ, Curtea Constituţională a reţinut că prin Hotărârea din 18.05.2021, CJUE a stabilit că, pentru ca acestea să respecte dreptul UE, trebuie:

  • să fie justificate de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei;
  • să fie însoţită de garanţii specifice care să înlăture orice risc care să aducă atingere independenţei judecătorilor şi procurorilor;
  • în cadrul procedurii de investigare, judecătorii şi procurorii să beneficieze de dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, de prezumţia de nevinovăţie şi de dreptul la apărare.

Având în vedere cele trei aspecte asupra cărora s-a pronunţat CJUE, care decurg din dreptul UE şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la art. 2 TUE, Curtea Constituţională a analizat în ce măsură principiul statului de drept, care are consacrare expresă în dreptul naţional, în art. 1 alin. (3) din Constituţie, ar fi afectat prin reglementările care guvernează înfiinţarea SIIJ şi a constatat că acestea reprezintă o opţiune a legiuitorului naţional şi îndeplinesc garanţiile stipulate în hotărârea CJUE, în acord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi în art. 21 alin. (1) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi, implicit, în acord cu prevederile art. 2 şi art. 19 alin. (1) TUE.

Referitor la competenţa instanţei de judecată cu privire la interpretarea şi aplicarea dreptului european, Curtea Constituţională a reţinut, în primul rând, că o instanţă judecătorească are competenţa să analizeze conformitatea unei dispoziţii din ”legile interne” cu dispoziţiile de drept european prin prisma art. 148 din Constituţie şi, în cazul în care constată contrarietatea, are competenţa să aplice cu prioritate dispoziţiile de drept al UE în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. În toate cazurile, prin noţiunea de „legi interne”, Constituţia are în vedere exclusiv legislaţia infraconstituţională. Legea fundamentală îşi prezervă poziţia ierarhic superioară în virtutea art. 11 alin. (3) din Legea fundamentală, art. 148 neatribuind dreptului UE prioritate de aplicare faţă de Constituţia României, astfel că o instanţă judecătorească nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziţii din ”legile interne”, constatate ca fiind constituţională printr-o decizie a Curţii Constituţionale, cu dispoziţiile de drept UE prin prisma art. 148 din Constituţie.

În al doilea rând, Curtea Constituţională a constatat că CJUE, declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928/CE, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligaţiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităţilor române competente să colaboreze instituţional cu Comisia Europeană (par.177 din hotărâre), deci în sarcina instituţiilor politice, Parlamentul şi Guvernul României, şi, pe de altă parte, că obligaţiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art. 4 TUE. Din ambele perspective, obligaţiile nu pot incumba instanţelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituţie politică a UE.

În al treilea rând, Curtea Constituţională a constatat că dispozitivul hotărârii CJUE, potrivit căruia o instanţă de judecată ”este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928/CE şi pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a CJUE, ca fiind contrară acestei decizii sau art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE” nu are niciun temei în Constituţia României, întrucât art. 148 din Constituţie consacră prioritatea de aplicare a dreptului UE faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Or, rapoartele întocmite în baza Deciziei 2006/928/UE, prin conţinutul şi efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărârea CJUE din 18.05.2021, nu constituie norme de drept european pe care instanţa de judecată să le aplice cu prioritate înlăturând norma naţională. Aşa fiind, judecătorul naţional nu poate fi pus în situaţia de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislaţiei naţionale, declarată conformă Constituţiei de către Curtea Constituţională, întrucât rapoartele întocmite în baza Deciziei 2006/928/UE nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislaţia internă.

Curtea Constituţională a concluzionat că Hotărârea din 18.05.2021 a CJUE în cauza C-355/19 nu poate fi considerată un element care să determine un reviriment jurisprudenţial sub aspectul constatării incidenţei Deciziei 2006/928/CE în controlul de constituţionalitate şi, implicit, a încălcării art. 148 din Constituţie.

Scurte observaţii

Din punct de vedere teoretic, hotărârea şi principalele argumente prezentate de Curtea Constituţională par a fi judicioase. Deşi decizia Curţii Constituţionale nu infirmă supremaţia dreptului UE şi pare să se înscrie în linia generală a deciziilor acesteia prin care a încercat identificarea mijloacelor prin care se poate asigura efectivitatea dreptului UE, totuşi există posibilitatea ca decizia să genereze un conflict între organele interne şi cele europene din perspectiva priorităţii de aplicare a unor norme juridice.

În acord atât cu cele reţinute de Curtea Constituţională, cât şi cu cele reţinute de CJUE, consider că împrejurările care au determinat instituirea MCV şi conţinutul deciziei prin care a fost instituit obligă România la atingerea rezultatelor pe cele 4 teme de referinţă din Decizia 2006/928/CE şi nu la folosirea unor anumite mijloace pentru atingerea acelor rezultate. Suplimentar, se remarcă faptul că în cuprinsul rapoartelor se recomandări, iar forţa juridică a acestor recomandări este evidentă. Fără îndoială recomandările nu pot avea forţă obligatorie, termenul de recomandare însemnând a îndemna, deci nu o conduită obligatorie. Asimilarea rapoartelor întocmite în cadrul MCV în baza Deciziei 2006/928/UE cu un act legislativ al UE ar vădit excesivă atât timp cât conţinutul rapoartelor nu are precizia (claritate, previzibilitate) unui act legislativ, iar prin conţinutul rapoartelor nu sunt indicate mijloacele juridice de urmat. Acceptarea faptului că rapoartele întocmite în baza Deciziei 2006/928/UE ar avea caracter obligatoriu în privinţa mijloacelor pe care ar trebui să le folosească România ar crea nou izvor de drept, care nu a fost recunoscut niciodată ca atare în ordinea juridică europeană. În egală măsură, cel puţin în justiţia penală, ar crea cadrul hazardului, orice normă internă sau hotărâre cu caracter obligatoriu putând fi valorificată sau ignorată de către instanţele de judecată conform propriei aprecieri asupra celor menţionate în rapoartele întocmite în baza Deciziei 2006/928/UE, deşi acestea, aşa cum arătam, nu au nici claritatea, nici previzibilitatea specifică unei norme juridice.

De altfel, trebuie remarcat faptul că Decizia 2006/928/UE stabileşte o singură obligaţie concretă şi definită nu doar prin rezultat, ci şi prin mijloace, aceea de înfiinţa o agenţie pentru integritate. Restul obligaţiilor au un conţinut deschis, sunt trasate rezultatele de atins, dar nu şi mijloacele, încă de la aderare organele UE acceptând faptul că, în privinţa mijloacelor folosite, României trebuie să i se recunoască o marjă largă de apreciere.

Dintr-o altă perspectivă, recomandările ar trebui să vizeze atingerea obiectivelor de referinţă, iar România ar trebui să ţină seama de acestea în virtutea principiului cooperării loiale instituit prin art. 4 alin. (3) TUE. Cu toate acestea, trebuie avute în vedere cele trei principii referitoare la limitele în care poate acţiona UE, conform art. 5 TUE:

  • principiul atribuirii de competenţe – UE are doar competenţele conferite de tratatele UE, tratate care au fost ratificate de toate statele membre;
  • principiul proporţionalităţii – acţiunile UE trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor tratatelor UE;
  • principiul subsidiarităţii – în domeniile în care pot acţiona atât guvernele statelor membre, cât şi UE, UE poate interveni doar dacă acţiunile sale ar fi mai eficiente decât cele naţionale;

În materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, competenţa UE nu este una exclusivă, ci una partajată, conform art. 4 alin. (3) TFUE. În mod specific, fie şi doar pentru a respecta prevederile art. 4 alin. (2) TUE în componenta referitoare la respectarea funcţiilor esenţiale ale statelor, în materia organizării judiciare, UE nu şi-a exercitat competenţa prin legiferare sau prin adoptarea unor acte obligatorii din punct de vedere juridic, deci în baza art. 2 alin. (2) TFUE, România îşi poate organiza liber sistemul de organizare judiciară.

Rezultatul constând în consolidarea statului de drept reprezintă rezultatul pe care România este datoare să îl atingă chiar şi în lipsa recomandărilor din rapoarte. Însă mijloacele prin care atinge acest deziderat nu îi pot fi impus pe calea recomandărilor. De altfel, domeniul organizării judiciare se află în competenţa statelor şi pentru că ele sunt mai aproape de realităţile cotidiene şi pot lua măsuri mai eficiente pentru atingerea rezultatelor Mai mult, chiar şi UE a acceptat că este imposibil sau cel puţin inoportun să armonizeze legislaţiile de organizare judiciară având în vedere tradiţiile eterogene ale statelor membre.

Din perspectiva celor 3 elemente despre care CJUE a arătat că s-ar impune a fi verificate de organele interne pentru a stabili dacă înfiinţarea şi funcţionarea SIIJ sunt conforme dreptului UE, comunicatul Curţii Constituţionale oferă prea puţine informaţii pentru a fi posibil un comentariu în acest moment.

Raportat la principiului supremaţiei dreptului UE, prevederile art. 2 şi art. 19 alin. (1) TUE coroborate cu rapoartele elaborate în baza Deciziei 2006/928/UE sunt mult prea imprecise pentru a se putea oferi instanţelor naţionale prerogativa de a le aplica în mod direct, cu ignorarea legislaţiei interne şi a deciziilor Curţii Constituţionale. Rapoartele enunţă principii şi chestiuni generale al căror conţinut a evoluat şi evoluează permanent. În aceste condiţii, tocmai atribuirea către judecătorul naţional a competenţei de a face aplicarea lor directă riscă să compromită unitatea dreptului UE.

Din aceeaşi perspectivă, apare ca fiind judicioasă din punct de vedere teoretic susţinerea Curţii Constituţionale potrivit căreia judecătorul naţional nu poate fi pus în situaţia de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislaţiei naţionale, declarată conformă Constituţiei de către Curtea Constituţională. Cât timp ierarhia şi competenţele curţilor constituţionale nu cunosc o reglementare unitară la nivel european, chestiune care derivă din diferitele tradiţii juridice, obligaţiile de respectare a deciziilor curţilor constituţionale sunt chestiuni care ţin exclusiv de dreptul intern, de organizare a sistemului jurisdicţional, de partajare a competenţelor între puterile statului, astfel că nu pot face obiectul unei reglementări comune la nivel european.

Pe de altă parte, în sistemul judiciar român nu i se poate conferi judecătorului libertatea de a înlătura sau de a crea norme juridice după modul în care el înţelege că ar trebui interpretată o recomandare a unei instituţii europene întrucât activitatea judecătorului s-ar suprapune peste prerogative pe care Constituţia le acordă exclusiv unor alte puteri. În concluzie, o asemenea abordare ar aboli separaţia puterilor în stat, concept indispensabil protejării democraţiei. Mai mult, atribuirea către judecătorul naţional a puterii de crea sau de a înlătura norme juridice de la aplicare ar face ca orice judecată să se desfăşoare după reguli incerte, cu atât mai mult cu cât recomandările instituţiilor UE, prin specificul lor (de regulă sunt trasate obiectivele sau finalitatea şi nu mijloacele), nu prezintă la fel de multă precizie cât prezintă o reglementare naţională.

Deopotrivă judicioasă pare susţinerea Curţii Constituţionale potrivit căreia obligaţiile la care se face referire în Hotărârea din 18.05.2021 a CJUE în cauza C-355/19  nu incumbă instanţelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituţie politică a UE. Într-adevăr, este în primul rând rolul legiuitorului să adapteze normele juridice interne astfel încât să respecte în egală măsură obligaţiile care decurg din dreptul UE, cât şi obligaţiile care decurg din legea fundamentală. Cu toate acestea, judecătorul naţional este ţinut să respecte întru-totul deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale atunci când acestea constată constituţionalitatea legislaţiei naţionale.

La nivel principal, este o chestiune de drept intern dacă sistemul juridic permite unei instanţe judecătoreşti să verifice sau nu o hotărâre a unei curţi constituţionale. Însă în sistemul român, deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii pentru toate autorităţile, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nefiind posibil ca instanţă de judecată să cenzureze hotărârile ei. Din aceeaşi perspectivă, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: (1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Avocat Ştefan Alexandru


[i] Art. 881

(1) În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se înfiinţează şi funcţionează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie care are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate şi alte persoane.

(3) În cazul infracţiunilor săvârşite de judecătorii şi procurorii militari, dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile.

(4) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este condusă de un procuror-şef secţie, ajutat de un procuror-şef adjunct, numiţi în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prezentei legi.

(5) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.

Art. 882

(1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

(2) Este interzisă delegarea sau detaşarea de procurori în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

(3) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror.

(4) Numărul de posturi al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie poate fi modificat, în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea procurorului-şef secţie, cu avizul conform al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

(5) Pe durata desfăşurării activităţii în cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, procurorii cu funcţii de conducere şi execuţie beneficiază de drepturile procurorilor detaşaţi, în condiţiile legii.

Art. 883

(1) Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, urmărindu-se competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres, precum şi integritatea candidatului, evaluarea activităţii sale ca procuror şi modul în care acesta se raportează la valori specifice profesiei, precum independenţa justiţiei ori respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

(2) Componenţa comisiei de concurs este următoarea:

a) 3 membri judecători, care fac parte din Secţia pentru judecători şi au funcţionat la o instanţă de grad de cel puţin curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători;

b) un membru procuror, care face parte din Secţia pentru procurori şi a funcţionat la un parchet de grad de cel puţin parchet de pe lângă curtea de apel, desemnat de Secţia pentru procurori.

(3) Condiţiile pentru ca un procuror să se înscrie la concursul pentru ocuparea postului de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt cele prevăzute la art. 885 alin. (3).

(4) Fiecare candidat va depune un curriculum vitae, declaraţiile prevăzute la art. 48 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, un proiect privind exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi orice alte înscrisuri pe care le consideră relevante în susţinerea candidaturii sale.

(5) Documentele depuse de fiecare candidat vor fi publicate pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, cu cel puţin 10 zile înaintea concursului.

(6) Comisia de concurs va propune Plenului Consiliului Superior al Magistraturii numirea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, după evaluarea candidaturilor şi a proiectelor, în urma unui interviu transmis în direct.

(7) Revocarea din funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în caz de neîndeplinire a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul în care acesta a fost sancţionat disciplinar în ultimii 3 ani, la propunerea comisiei prevăzute la alin. (2).

(8) Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

Art. 884

(1) Procurorul-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, dintre procurorii deja numiţi în cadrul secţiei.

(2) Numirea în funcţia de procuror-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

(3) Revocarea procurorului-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, în cazul în care acesta a fost sancţionat disciplinar.

Art. 885

(1) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se încadrează cu procurori numiţi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea continuării activităţii în cadrul secţiei pentru o perioadă totală de cel mult 9 ani.

(2) Concursul este susţinut în faţa comisiei de concurs compuse potrivit art. 883 alin. (2), din care face parte de drept şi procurorul-şef secţie.

(3) Pentru a participa la concursul pentru numirea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorii trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să nu fi fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani;

b) să aibă cel puţin gradul de parchet de pe lângă curte de apel;

c) să aibă o vechime efectivă de cel puţin 18 ani în funcţia de procuror;

d) să aibă o bună pregătire profesională;

e) să aibă o conduită morală ireproşabilă.

(4) La concurs poate participa orice procuror care, până la data stabilită pentru începerea concursului, îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (3).

(5) Concursul prevăzut la alin. (2) constă în:

a) un interviu, transmis în direct şi ulterior arhivat pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, susţinut în faţa comisiei prevăzute la art. 883 alin. (2) din care face parte de drept şi procurorul şef secţie;

b) o evaluare a activităţii din ultimii 5 ani;

c) o evaluare a unor acte profesionale întocmite de candidaţi din ultimii 3 ani de activitate.

(6) Interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi a altor calităţi specifice. La interviu participă procurorul-şef secţie şi un psiholog, care pot pune întrebări candidaţilor.

(7) Evaluarea prevăzută la alin. (5) lit. b) se efectuează de către 2 procurori şi 2 judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare, desemnaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea inspectorului-şef. Punctajul se acordă în urma unei analize ce va avea în vedere inclusiv durata şi complexitatea cazurilor lucrate de procuror, rata de achitări, restituiri, condamnări, eventualele sesizări făcute din partea persoanelor cercetate şi soluţiile date la acestea.

(8) Evaluarea prevăzută la alin. (5) lit. c) se efectuează de o comisie desemnată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, formată din 2 procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 2 judecători din Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, propuşi de colegiile de conducere ale acestora, precum şi un formator din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, propus de Consiliul ştiinţific al acestuia.

(9) Punctajul maxim ce poate fi atribuit la probele de concurs este de 100 de puncte, distribuite astfel:

a) 60 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. a);

b) 20 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. b);

c) 20 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. c).

(10) Punctajul minim pentru a fi declarat admis la concurs este de 70 de puncte, dar nu mai puţin decât următorul punctaj pentru fiecare probă în parte:

a) minimum 25 de puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. a);

b) minimum 15 puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. b);

c) minimum 10 puncte pentru proba prevăzută la alin. (5) lit. c).

(11) Numirea în funcţia de procuror din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se va face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturile vacante şi în ordinea punctelor obţinute.

(111) Membrii comisiilor de concurs prevăzute în prezenta secţiune nu devin incompatibili şi îşi exprimă votul în Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

(112) Comisiile de concurs prevăzute de art. 883, respectiv de art. 885 îşi desfăşoară legal activitatea în prezenta a cel puţin 3 membri.

(12) Procedurile de numire, continuare a activităţii în cadrul secţiei şi revocare din funcţiile de conducere şi execuţie din cadrul secţiei vor fi detaliate într-un regulament aprobat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Art. 886

(1) La expirarea termenului de 3 ani, procurorul poate cere continuarea activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie pe o nouă perioadă de 3 ani, fără a depăşi în total 9 ani de activitate în cadrul secţiei.

(2) Cu 3 luni înainte de expirarea termenului de numire, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii va analiza cererea depusă de procurorul care solicită continuarea activităţii în cadrul secţiei şi decide asupra acesteia, având în vedere evaluarea activităţii desfăşurate de acesta în ultimii 3 ani.

(3) La data încetării activităţii în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorul revine la parchetul de unde provine.

(4) De la data revenirii la parchetul de unde provin, procurorii care au activat în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul secţiei.

Art. 887

(1) Procurorii numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie pot fi revocaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea motivată a procurorului-şef al secţiei, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.

(2) În cazul revocării, procurorul revine la parchetul de unde provine şi îşi redobândeşte gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul direcţiei.

Art. 888

(1) Atribuţiile Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile aflate în competenţa sa;

b) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute la lit. a);

c) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul infracţiunilor aflate în domeniul de competenţă;

[…]

e) exercitarea altor atribuţii prevăzute de lege.

(2) Participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa secţiei se asigură de procurori din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei.

Art. 889

Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *