O evaluare a compatibilităţii acestei măsuri cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De îndată ce a apărut la ştiri anunţul privind vaccinul împotriva coronavirusului, s-au înmulţit discuţiile cu privire la admisibilitatea vaccinării obligatorii. Pe măsură ce campaniile anti-vaccinare înfloresc şi se prezintă foarte multe ştiri false despre acest subiect, dezbaterile publice privind vaccinarea sunt de înţeles. În acest context, acest articol analizează jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru a răspunde în mod convingător la întrebarea: este vaccinarea obligatorie compatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului?
Vaccinarea obligatorie şi ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private
Articolul 8 care prevede dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sună în felul următor:
1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii sau limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viată, garantat de art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, deşi Marea Cameră nu a pronunţat încă decizia sa mult aşteptată privind cauza Vavřička şi alţii contra Republicii Cehe, care va clarifica în esenţă problema dezbătută în acest articol, cu privire la vaccinarea obligatorie şi consecinţele refuzului unei persoane de a se conforma legislaţiei naţionale în acest sens, jurisprudenţa anterioară relevantă nu lasă loc de prea multe presupuneri. De fapt, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a abordat compatibilitatea vaccinării obligatorii cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, oferă câteva orientări clare în aceast sens.
Încă din anul 1984, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subiliniat că „obligaţia de a urma un tratament medical sau de a fi vaccinat, sub sancţiunea unei pedepse, poate constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private” (cauza Acmanne şi alţii contra Belgia). Această ipoteză a fost confirmată şi ulterior „compunerea vaccinării-ca tratament medical involuntar- reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, care include integritatea fizică şi psihologicp a persoanei, astfel cum este garantat de articolul 8 alin (1)”. (Solomakhin împotriva Ucrainei). Ce rămâne acum de analizat este dacă o astfel de ingerinţă poate fi justificată în temeiul art. 8 alin. 2).
Scopul legitim urmărit
În cauza Boffa şi alţii contra San Marino, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că ingerinţa care rezultă din vaccinarea obligatorie a copiilor reclamanţilor împotriva hepatitei B a fost într-adevăr inspirată de unul dintre scopurile legitime prevăzute de art. 8 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi anume necesitatea de a proteja sănătatea publică şi a persoanelor în cauză. În acest sens, Comisia a recunoscut ingerinţa ca fiind justificată şi a mers mai departe pentru a examina dacă aceasta era necesară într-o societate democratică.
Totodată, în cauza Martorii lui Iehova din Moscova contra Rusia, care se referea la vaccinarea obligatorie în timpul unei epidemii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că “libera alegere şi autodeterminarea sunt ele însele constituenţi fundamentali ai vieţii şi că, în absenţa oricărui indiciu al necesităţii de a proteja terţe părţi, statul trebuie să se abţină de la a interveni în libertatea individuală de alegere în domeniul asistenţei medicale, deoarece o astfel de intervenţie nu poate decât să diminueze şi nu să sporească valoarea vieţii.” Deliberând astfel, Curtea a indicat că dreptul la viaţă privată ar putea fi limitat, în principiu, pentru protecţia terţilor.
În sensul celor spuse, nu există niciun motiv de îndoială că o eventuală vaccinare obligatorie împotriva Covid-19 ar urmări un scop legitim.
Criterii de evaluare a necesităţii într-o societate democratică
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a repetat în jurisprudenţa sa constant că noţiunea de “necesitate într-o societate democratică” implică o nevoie social urgentă căreia îi corespunde ingerinţa în cauză şi, în special, că această ingerinţă este proporţională cu scopul legitim urmărit (Dudgeon împotriva Regatului Unit). În cazul specific Solomakhin contra Ucrainei, în care reclamantul a fost vaccinat involuntar împotriva difteriei în timpul unei epidemii, s-a considerat că Curtea a sugerat două criterii pentru a evalua necesitatea unei astfel de ingerinţe într-o societate democratică: consideraţii de sănătate publică care necesită controlul răspândirii bolilor infecţionase şi evaluarea faptului dacă au fost luate măsurile de precauţie necesare în ceea ce priveşte caracterul adecvat al vaccinării. Într-adevăr, Curtea a atras atenţia asupra faptului că personalul medical a verificat dacă reclamantul este potrivit pentru vaccinare înainte de a efectua vaccinarea şi asupra faptului că au fost luate măsurile de precauţie necesare pentru a se asigura că intervenţia nu va fi în derimetrul reclamantului, în măsura în care ar putea afecta echilibrul de interese între integritatea personală a reclamantului şi interesul public de a proteja sănătatea publică.
În mod similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Boffa şi alţii contra San Marino a subliniat că autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere, a cărei întindere depinde nu numai de scopul ingerinţei, ci şi de forma acesteia. Comisia a declarat, în primul rând, că reclamantul nu a demonstrat probabilitatea că vaccinul în cauză să cauzeze probleme grave de sănătate în cazul particular al copilului său. Aceasta a explicat, în al doilea rând, că măsura luată nu a depăşit marja de apreciere de care se bucură statul, deoarece o campanie de vaccinare similară, care obligă indivizii să nu pună în pericol sănătatea altora atunci când propria lor viaţă nu este în pericol, există în majoritatea ţărilor.
Deşi nu pare foarte convingător să tragem concluzii cu privire la marja de apreciere a statelor în caz de pandemie fără a exista un consens cu privire la vaccinarea obligatorie împotriva oricărei boli infecţioase, intensitatea pandemiei de coronavirus şi gradul de neaşteptare a acesteia par să justifice existenţa unei marje de apreciere mai largi de care se bucură statele în aceste circumstanţe. În ciuda prerogativelor lor, statele ar trebuie să încerce să găsească un echilibru între dreptul la viaţă privată, pe de o parte, şi protecţia sănătăţii publice, pe de altă parte.
Aplicarea criteriilor stabilite la cauză de faţă
Iniţial, circumstanţele fără precedent pe care le-a generat izbucnirea pandemiei ar putea fi calificate drept “necesitate socială urgentă” sau “considerente de sănătate publică care impun controlul răspândirii bolilor infecţioase”. Mai presus de toate, întrucât marja de apreciere de care se bucură statele în abordarea pandemiilor a fost considerată destul de largă în cursul celor prezentate mai sus, o presupusă ingerinţă în dreptul la viaţă privată, introdusă prin măsura de vaccinare obligatorie, nu ar trebui să fie considerată în sine un eşec în exerciţiul de echilibrare care trebuie efectuat de către state în ceea ce priveşte interesele concurente.
Cu toate acestea, un element esenţial al oricărui exerciţiu de echilibrare este acela de a examina dacă scopul legitim ar putea fi atins prin mijloace mai puţin dureroase. Astfel, în cazul în care scopul legitim urmărit ar putea fi atins prin vaccinarea obligatorie a unui anumit grup de vârstă, impunerea vaccinării obligatorii pentru toată lumea ar înclina balanţa de partea ingerinţei ilegale. Cu toate acestea, raportat la cele prezentate, în cazurile în care era vorba despre o presupusă încălcare a art. 8 şi s-a constatat că statul se bucura de o marjă largă de apreciere, autorităţile naţionale nu trebuiau să furnizeze motive îndestulătoare, ceea ce implica lipsa practică a unor mijloace mai puţin dureroase prin care scopul legitim să poată fi atins (Buckley contra Regatul Unit). Într-adevăr, în astfel de situaţii, se consideră că autorităţile locale se află într-o poziţie mai bună pentru a evalua eficienţa unor măsuri ai puţin coercitive.
În plus, aşa cum reiese din analiza de mai sus, asigurarea adecvării vaccinurilor pentru fiecare individ în parte este o condiţie prealabilă esenţială pentru compatibilitatea vaccinărilor obligatorii cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă condiţie prealabilă trebuie evaluată pentru un scop determinat, în timp ce sarcina probei privind demonstrarea motivului pentru care, în cazul specific, vaccinarea obligatorie nu este adecvată revine persoanei în cauză, care va trebui să demonstreze probabilitatea ca vaccinul să îi provoace o stare gravă de sănătate (Boffa şi alţii contra San Marino). Astfel, nivelul de gravitate care trebuie atins pentru ca o astfel de acuzaţie să facă arbitrară măsura este relativ ridicat.
În concluzie, măsura de vaccinare obligatorie este compatibilă cu CEDO, cu excepţia cazului în care nu este îndeplinită cerinţa unei evaluări prealabile a adecvării vaccinării pentru persoana în cauză.