Dreptul la uitare digitală este un concept fundamental în protecţia datelor personale ce îşi are originea în dreptul la respectarea vieții private, consacrat în Convenţia Drepturilor Omului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Dreptul la uitare digitală se manifestă în două forme distincte:

• dreptul la înlăturare (delistare) a linkurilor din rezultatele motoarelor de căutare
• dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal de pe site-urile web unde sunt publicate

1. Perspectiva CJUE.

Dreptul la înlăturare (delistare)  a fost consacrat în principal prin jurisprudenţa CJUE şi prevede obligaţia operatorilor de motoare de căutare (de exemplu, Google) de a elimina linkurile către paginile web care conţin informaţii personale atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.

În 2014, CJUE a pronunţat o hotărâre cu mare impact asupra dreptului la uitare digitală în cauza Google Spain SL şi Google Inc. vs. Agencia Española de Protección de Datos (AEPD) şi Mario Costeja González. Mario Costeja González a solicitat eliminarea unor link-uri către articole dintr-un ziar care menţionau o licitaţie imobiliară legată de procedura de executare silită demarată cu privire la datoriile sale considerând că aceste informaţii afectau dreptul său la viaţă privată prin atingerea reputaţiei şi dreptului la imagine.

CJUE a decis că operatorii motoarelor de căutare sunt responsabili pentru prelucrarea datelor personale care apar pe paginile web publicate de terţi. Prin urmare, Google a fost obligată să elimine link-urile respective din rezultatele căutărilor după numele lui González. Este esenţial de subliniat că acest drept nu implică ştergerea efectivă a informațiilor de pe site-urile originale, ci doar eliminarea link-urilor din rezultatele motoarelor de căutare, ceea ce face informaţiile mult mai greu de găsit.

Mecanismul este extrem de folositor: spre deosebire de conflictul dintre viaţa privată vs. libertatea de exprimare ce apare atunci când un particular solicită ştergerea de pe site-urile respective, în cazul dreptului la înlăturare a linkurilor, se va avea în vedere numai libertatea publicului de a primi informaţii, nu şi dreptul la libertatea de exprimare.

Astfel, persoana vizată poate exercita cu succes acest drept în raport cu operatorul motorului de căutare, chiar dacă ştirea propriu-zisă este o faptă licită şi nu poate fi înlăturată.

Putem rezuma diferenţele astfel:

Obiectul cererii:

• Dreptul la înlăturare se adresează operatorilor de motoare de căutare (ex. Google), solicitând eliminarea linkurilor din rezultatele căutărilor
• Dreptul la ştergerea datelor se adresează direct titularilor paginilor web, solicitând eliminarea efectivă a informaţiilor de pe site-ul unde au fost publicate

Efectele cererii:

• Înăturarea linkurilor face ca informaţiile să fie mai greu de găsit prin motoarele de căutare, dar nu le elimină de pe internet
• Ştergerea datelor elimină complet informaţiile de pe site-urile web, făcându-le inaccesibile pentru orice utilizator al site-ului

Drepturile ce intră în conflict:

• Dreptul la viaţă privată vs. Dreptul publicului de a primi informaţii
• Dreptul la viaţă privată vs. Dreptul la libertate de exprimare

Protecţia oferită:

• Înăturarea linkurilor oferă o protecţie indirectă, reducând vizibilitatea informaţiilor
• Ştergerea datelor oferă o protecţie directă, eliminând complet informaţiile din mediul online

Aşadar, admiterea dreptului la uitare digitală nu conduce la ştergerea informaţiei de pe pagina web pe care sunt publicate datele respective şi nici nu este condiţionată de eventualul caracter ilicit al publicării. În ceea ce priveşte condiţiile, la pct. 99 al hotărârii, Curtea a subliniat că trebuie să se examineze:

dacă persoana vizată are dreptul ca informaţia respectivă referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afişată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca includerea informaţiei respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 şi 8 din cartă, să solicite ca informaţia în cauză să nu mai fie pusă la dispoziţia marelui public prin intermediul includerii sale într-o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai  asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci şi asupra interesului acestui public de a avea acces la informaţia respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situaţia dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerinţa în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

Ulterior pronunţării acestei hotărâri, CJUE a mai analizat şi în alte ocazii dreptul la uitare digitală, fiind relevantă în acest sens şi hotărârea pronunţată în cauza C‑507/17- Google LLC, succesoare în drepturi a Google Inc., împotriva Commission nationale de l’informatique et des libertés (CNIL). Prin hotărâre, CJUE  a stabilit că  că atunci când operatorul unui motor de căutare admite o cerere de dezindexare, el nu este obligat să efectueze această dezindexare în ansamblul versiunilor motorului său, ci în versiunile acestuia care corespund ansamblului statelor membre. Curtea a evidenţiat că:

“67. Cu toate acestea, trebuie să se constate că interesul publicului de a avea acces la o informație poate, chiar în cadrul Uniunii, să varieze de la un stat membru la altul, astfel încât rezultatul evaluării comparative care trebuie efectuată între acesta, pe de o parte, și drepturile la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal ale persoanei vizate, pe de altă parte, nu este în mod necesar același pentru toate statele membre, cu atât mai mult cu cât, în temeiul articolului 9 din Directiva 95/46 și al articolului 85 din Regulamentul 2016/679, este de competența statelor membre să prevadă, în special în cazul prelucrărilor efectuate numai în scopuri jurnalistice, artistice sau literare, exonerări și derogări necesare pentru a pune aceste drepturi în acord, printre altele, cu libertatea de informare.

68. Rezultă în special din articolele 56 și 60 din Regulamentul 2016/679 că, pentru prelucrările transfrontaliere, în sensul articolului 4 punctul 23 din acesta, și sub rezerva acestui articol 56 alineatul (2), diferitele autorități de supraveghere naționale vizate trebuie să coopereze, potrivit procedurii prevăzute de aceste dispoziții, pentru a ajunge la un consens și la o decizie unică ce leagă ansamblul acestor autorități și a cărei respectare trebuie asigurată de operator în ceea ce privește activitățile de prelucrare desfășurate în cadrul tuturor sediilor sale din Uniune. Pe de altă parte, articolul 61 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679 obligă autoritățile de supraveghere în special să își furnizeze reciproc informații relevante și asistență pentru a pune în aplicare acest regulament în mod coerent în întreaga Uniune, iar articolul 63 din regulamentul menționat precizează că acesta este scopul în care este prevăzut mecanismul pentru asigurarea coerenței, stabilit la articolele 64 și 65 din același regulament.”

Astfel, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal nu este un drept absolut, ci trebuie luat în considerare în raport cu rolul pe care îl îndeplineşte în societate şi trebuie echilibrat cu alte drepturi fundamentale, aspect evidenţiat şi în Cauza menţionată mai sus la paragraful 60.

2. Perspectiva Regulamentului privind protecţia datelor.

Regulamentul General privind Protecţia Datelor (GDPR) al Uniunii Europene a preluat acest drept, într-o oarecare formă, consolidându-l şi extinzându-l la nivelul întregii Uniuni Europene.

Conform art. 17 alin. 1 din GDPR, persoanele au dreptul de a obţine ştergerea datelor personale care le privesc, fără întârzieri nejustificate, în diverse situaţii, precum: datele nu mai sunt necesare pentru scopurile iniţiale ale prelucrării, persoana îşi retrage consimţământul, datele au fost prelucrate ilegal, datele trebuie şterse pentru a respecta o obligaţie legală.

În plus, la alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede expres că: În cazul în care operatorul a făcut publice datele cu caracter personal și este obligat, în temeiul alineatului (1), să le şteargă, operatorul, ţinând seama de tehnologia disponibilă și de costul implementării, ia măsuri rezonabile, inclusiv  măsuri tehnice, pentru a informa operatorii care prelucrează datele cu caracter personal că persoana vizată a solicitat ştergerea de către acești operatori a oricăror linkuri către datele respective sau a oricăror copii sau reproduceri ale acestor date cu caracter personal.

Dreptul la uitare digitală sub forma înlăturării linkurilor şi dreptul la ștergerea datelor de pe site-urile web sunt complementare şi trebuie înţelese ca părţi distincte ale aceleiaşi monede, asigurând astfel un control deplin al persoanelor asupra datelor lor personale.

Indiferent de recunoașterea teoretică a acestui drept, în practică, exercitarea dreptului la ștergere poate întâmpina dificultăți considerabile. Datele cu caracter personal (DCP) sunt adesea preluate de pe Google și redistribuite pe numeroase site-uri de către entități care nu sunt operatorii de date cu caracter personal inițiali. Această diseminare a informațiilor face mult mai dificilă eliminarea completă a datelor personale. Tocmai de aceea, conformitatea cu normele GDPR este esențială pentru orice afacere online, inclusiv pentru magazinele de comerț electronic. Dacă ai nevoie de un magazin online modern, construit cu respectarea tuturor normelor de protecție a datelor, descoperă serviciile noastre de creare magazin online.

În concluzie, în ciuda dificultăţilor practice ce pot apărea, recunoaşterea şi exercitarea corectă a acestor două drepturi este esenţială pentru asigurarea unei protecţii eficiente şi complete a datelor personale în era digitală.

 

avocat Izabel Cernat