Deşi Scandalul Dieselgate a început încă din 2015, disputele juridice şi judiciare se mai poată şi în prezent. Conform unui comunicat al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în data de 14.09.2023 a fost pronunţată hotărârea în cauza C-27/22, Volkswagen Group Italia şi Volkswagen Aktiengesellschaft, hotărâre care prezintă relevanţă din perspectiva viziunii Curţii asupra principiului non bis in idem.

Starea de fapt relevantă.

În 04.08.2016, Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato a sancţionat Volkswagen Group Italia SpA (VWGI) și Volkswagen Aktiengesellschaft (VWAG) pentru practici comerciale neloiale împotriva consumatorilor. Sancţiunea aplicată a constat într-o amendă de 5.000.000 Euro. Sintetizând, VWGI şi VWAG li s-a reproşat că începând din anul 2009 au comercializat în Italia autovehicule cu motorizări diesel, autovehiculele fiind echipate cu programe informatice care permiteau denaturarea măsurării nivelurilor emisiilor poluante. Pe de altă parte, li s-a reproşat difuzarea de mesaje publicitare care subliniau faptul că autovehiculele în discuţie ar respecta condiţiile de protecţie a mediului. VWGI și VWAG au atacat această decizie de sancţionare la la Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia.

În paralel, Parchetul din Braunschweig, Germania a sancţionat VWAG pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind contravenţiile care sancţionează încălcarea din neglijență a obligației de supraveghere a activităților întreprinderilor. Ceea ce i s-a reproşat VWAG consta în dezvoltarea programelor informatice care permiteau denaturarea măsurării nivelurilor emisiilor poluante și instalarea lor pe 10.700.000 de autovehicule comercializate în întreaga lume, dintre care aproximativ 700.000 fuseseră vândute în Italia. Sancţiunea aplicată a constat într-o amendă de 1.000.000.000 Euro. Decizia parchetului german a devenit definitivă în 13.06.2018, după ce VWAG a plătit amenda și a renunțat la dreptul său de a contesta această decizie.

În faţa autorităţilor italiene, VWGI și VWAG au susținut că decizia italiană a devenit nelegală ca urmare a încălcării principiului non bis in idem, principiu care interzice cumulul procedurilor și al sancțiunilor de natură penală pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane şi care este consacrat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Acţiunea VWGI şi VWAG a fost respinsă în primă instanţă de Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, astfel că cele două entităţi au formulat un recurs în faţa Consiliului de Stat din Italia. În acest context, Consiliul de Stat din Italia a solicitat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să stabilească dacă principiul non bis in idem se aplică în speță.

Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În primul rând, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că sancțiunile aplicate pentru practici comerciale neloiale pot fi calificate drept sancțiuni administrative de natură penală. În acest sens, Curtea s-a raportat la cele trei criterii relevante, deja consacrate, pentru a determina dacă procedurile şi sancţiunile au caracter penal:

• În privinţa criteriului referitor la calificarea juridică din dreptul național, Curtea a remarcat faptul că aplicarea art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se limitează la procedurile și pedepsele calificate ca fiind penale în dreptul național, ci se extind, independent de o astfel de calificare în dreptul intern, şi asupra procedurilor și sancțiunilor care trebuie considerate ca fiind de natură penală;
• În privinţa criteriului referitor la caracterul intrinsec al infracțiunii, Curtea a verificat dacă sancțiunea în cauză are, printre altele, un scop represiv;
• În privinţa criteriului referitor la gradul de severitate a sancțiunii la care poate fi supusă persoana în cauză, Curtea s-a raportat la sancțiunea potențială maximă prevăzută de lege.

Analizând coroborat cele trei criterii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a concluzionat că o amendă aplicată unei societăți de către autoritatea națională competentă pentru protecția consumatorilor în vederea sancționării practicilor comerciale neloiale, deși este calificată ca sancțiune administrativă în temeiul dreptului naţional, constituie o sancțiune penală atunci când are un scop represiv și un grad ridicat de severitate.

În al doilea rând, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că principiul non bis in idem se opune unei reglementări naționale care permite menținerea unei amenzi penale aplicate unei persoane juridice pentru practici comerciale neloiale, atunci când această persoană a făcut obiectul unei condamnări penale pentru aceleași fapte într-un alt stat membru, chiar dacă această condamnare este ulterioară datei deciziei prin care s-a aplicat amenda menționată, dar devenită definitivă înainte ca hotărârea pronunțată în cadrul procedurii judiciare inițiate împotriva acestei decizii să dobândească autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte, dacă există o hotărâre definitivă, principiul non bis in idem se opune începerii sau menținerii unei proceduri penale pentru aceleași fapte. Acest principiu se aplică odată ce o hotărâre penală a dobândit autoritate de lucru judecat, indiferent de modul în care aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, ea nu se poate aplica decât atunci când faptele la care se referă cele două proceduri sau cele două sancțiuni în cauză sunt identice şi nu este suficient ca ele să fie similare.

În fine, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a încercat să clarifice condițiile în care ar putea fi justificate limitările aplicării principiului non bis in idem, astfel încât să fie permis cumulul procedurilor sau al sancțiunilor pentru aceleași fapte. În acest context, a concluzionat că acest cumul de forme de răspundere ar fi posibil dacă sunt îndeplinite trei condiţii:

• un astfel de cumul nu trebuie să reprezinte o sarcină excesivă pentru persoana interesată;
• ar trebui să existe norme clare și precise care să permită anticiparea actelor sau omisiunilor care pot face obiectul unei suprapuneri;
• procedurile în cauză trebuie să se fi desfășurat într-un mod suficient de coordonat și într-un interval de timp apropiat.

Concluzii.

La prima vedere, concluziile Curţii referitoare la cumulul procedurilor sau al sancțiunilor pentru aceleași fapte nu reprezintă un progres din punct de vedere juridic. Cel puţin în sistemele juridice europene mai puţin caracterizate prin maturitate, riscă să deschidă calea aplicării discreţionare a principiului non bis in idem.

Primul pretins criteriu a statuat că un cumul de proceduri sau sancţiuni nu ar trebui să reprezinte o sarcina excesivă pentru persoana vizată, însă nu este conturat un reper în raport de care să se determine când o sarcină devine excesivă.

Pentru a exemplifica, plecând chiar de la exemplul Volkswagen, în 2022 grupul a avut o cifră de afaceri de 279.200.000.000 Euro şi un profit operaţional de 22.500.000.000 Euro. Aşadar, sancţiunea de 1.000.000.000 impusă de autorităţile din Germania reprezintă 0,36% din cifra de afaceri pe 2022 şi 4,44% din profitul operaţional pe 2022.

Pentru o imagine mai detaliată, putem avea în vedere că sancţiunea aplicată de autorităţile Italiene, de 5.000.000 Euro, avea în vedere 700.000 de autovehicule, deci aproximativ 6,5% din autovhiculele avute în vedere şi de autorităţile germane, însă sancţiunea autorităţilor italiene reprezenta doar 0,5% din sancţiunea dispusă de autorităţile germane.

Tot din perspectivă matematică şi economică, sancţiunea aplicată de autorităţile germane poate fi convertită în 93,46 Euro/autovehicul, în timp ce sancţiunea aplicată de autorităţile italiene poate fi convertită în dosar 7,14 Euro/autovehicul.

Plecând de la aceste premise, reprezintă sancţiunea aplicată de autorităţile germane pragul dincolo de care o altă sancţiune pentru aceeaşi conduită nu ar mai putea fi aplicată? Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să avem în vedere faptul că ceea ce era sancţionat de autorităţi era o conduită deliberată, manifestată pe o perioadă lungă de timp şi cu ample consecinţe în mai multe planuri?

Al doilea pretins criteriu a statuat că ar trebui să existe norme clare și precise care să permită anticiparea actelor sau omisiunilor care pot face obiectul unei suprapuneri de proceduri şi/sau sancţiuni. Deşi nu avem niciun fel de rezerve faţă de împrejurarea că precizia şi claritatea trebuie să caracterizeze toate condiţiile de incriminare şi tragere la răspundere, cel puţin atunci când discutăm despre sfera penalului, este curios cum un astfel de criteriu şi-a făcut loc tocmai printre alte două criterii care sunt profund lipsite de claritate şi precizie.

Al treilea pretins criteriu a statuat că procedurile în cauză trebuie să se fi desfășurat într-un mod suficient de coordonat și într-un interval de timp apropiat. Acest criteriu este lipsit tocmai de claritate şi precizie, e neclar ce înţelege Curtea şi ce înţeleg organele naţionale din fiecare stat membru prin sintagma proceduri desfăşurate într-un mod suficient de coordonat şi, mai mult, cum poate fi definit un timp apropiat. În exemplul VWGI şi VWAG, sancţiunea autorităţilor italiene a fost aplicată în 2016 iar procedurile încă sunt pe rol, în timp ce sancţiunea autorităţilor germane a fost aplicată ulterior dar a rămas deja definitivă. Practic, întreaga procedură în raport de autorităţile germane s-a desfăşurat în timp ce procedura autorităţilor italiene era în curs. Este acesta un timp apropiat sau nu şi care sunt criteriile pe baza cărora poate fi stabilit acest lucru?

Aşa cum arătam deja, hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu pare să reprezinte un progres din punct de vedere juridic. Pot accepta că plecând de la unele exemple punctuale, ar putea părea necesar sau tolerabil ca o anumită conduită să fie sancţionată de mai multe ori sau în mai multe jurisdicţii. Însă este aproape imposibil de stabilit nişte criterii precise şi obiective pe baza cărora efectul principiului non bis in idem să fie limitat. Pentru a evita riscul de arbitrariu, aplicarea principiului non bis in idem pe baza criteriilor deja consacrate şi fără instituirea unor excepţii (dedicate unor situaţii particulare) pare să fie calea mai sănătoasă. În altă ordine de idei, nu cred că este rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acela de a legifera de facto şi de a inventa excepţii de la aplicarea principiului non bis in idem, asumarea acestui rol conducând instanţa europeană spre zona unui organ legislativ, rol pe care legislaţia europeană şi statele membre nu i l-au atribuit.

 

avocat Ştefan Alexandru