Printr-o decizie definitivă recentă, Curtea de Apel Cluj a dispus achitarea clientului societăţii noastre pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană al cărei drept de a conduce a fost suspendat.

Iniţial, clientul nostru a fost sancţionat contravenţional pentru depăşirea vitezei legale. Acesta a formulat plângere contravenţională împotriva procesului-verbal de sancţionare contravenţională prin care i s-a aplicat cu titlu de sancţiune complementară şi suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile. Urmare a introducerii plângerii, executarea sancţiunii contravenţionale a fost suspendată până la finalizarea judecării plângerii, în toată această perioadă persoana având dreptul de a conduce.

Având însă în vedere că pe parcursul procesului contravenţional nu a beneficiat de asistenţă juridică, precum şi din cauza unor deficienţe în modul de comunicare a înscrisurilor emise de instanţă în procedura regularizării, taxa de timbru a fost achitată iar dovada depusă la dosarul cauzei ulterior termenului limită determinat de pronunţarea încheierii de anulare a plângerii contravenţionale ca netimbrată. Împotriva încheierii de anulare nu s-a formulat cerere de reexaminare, astfel că aceasta a rămas definitivă, iar simpla depunere ulterioară a dovezii de plată a taxei de timbru nu a putut determina continuarea procesului. În consecinţă, la acel moment suspendarea executării sancţiunii încetase. Toate aceste aspecte nu au fost cunoscute de către clientul nostru, acesta având reprezentarea că achitarea taxei de timbru şi depunerea la dosar a dovezii aferente erau apte să înlăture impedimentul intervenit şi să determine continuarea judecăţii şi, implicit, a suspendării executării sancţiunii contravenţionale.

În primă instanţă, Judecătoria Zalău a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării. Una dintre consecinţele principale ale soluţiei de condamnare era reprezentată de anularea permisului de conducere, conform dispoziţiilor art. 114 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Prin motivele de apel formulate, am solicitat dispunerea unei soluţii de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fapta nefiind comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege ca urmare a existenţei unei erori de fapt asupra elementelor constitutive ale infracţiunii. Cu alte cuvinte, la momentul comiterii faptei, persoana în cauză nu cunoştea că dreptul ei de a conduce era suspendat, aspect de care depinde caracterul penal al infracţiunii de conducere a unui vehicul având permisul suspendat.

Prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Cluj a admis în integralitate argumentele invocate de apărare şi, rejudecând ca urmare a desfiinţării sentinţei atacate, a dispus achitarea clientului nostru. În acest sens, a reţinut faptul că „cunoaşterea de către inculpat că la momentul conducerii autoturismului exista o sancţiune contravenţională executorie ce consta în suspendarea dreptului de a conduce constituie o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Altfel spus, pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului este necesar să rezulte fără dubiu că, la data de 10.11.2019, când acesta a condus autoturismul pe drumurile publice avea reprezentarea clară a faptului că dreptul de a conduce pe drumurile publice îi era suspendat, respectiv că sancţiunea complementară a fost pusă în executare. Or, din cele expuse anterior reiese că inculpatul nu a fost conştient de acest lucru, atâta timp cât a achitat taxa de timbru pe care a depus-o la dosar, fiind în eroare cu privire la aptitudinea acestui demers de a determina continuarea judecăţii în dosarul civil.”

Consideraţiile de ordin teoretic ale instanţei de apel asupra instituţiei erorii sunt de asemenea relevante, fiind în concordanţă cu opiniile exprimate în literatura de specialitate şi invocate de apărare în argumentarea soluţiei de achitare. Astfel, s-a reţinut, pe de-o parte, faptul că, „pornind de la exprimarea legiuitorului în conţinutul art. 30 alin. 1 Cod penal prin folosirea sintagmei „nu constituie infracţiune fapta comisă în condiţiile erorii”, în doctrină s-a menţionat că eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii nu înlătură imputabilitatea, ci elementul vinovăţie – intenţia şi eventual culpa. Pe de altă parte, instanţa mai subliniază faptul că „aşa cum a arătat apărătorul inculpatului în motivele de apel, deşi dispoziţiile art. 30 alin. 1 Cod penal se referă doar la necunoaşterea existenţei unor stări, situaţii sau împrejurări, în literatura de specialitate s-a admis că poate fi vorba şi de o cunoaştere greşită a situaţiei în cauză. Or, mijloacele de probă administrate în cauză relevă că inculpatul se afla în această din urmă situaţie, eroarea în care s-a aflat având ca efect înlăturarea intenţiei ca formă de vinovăţie, cu consecinţa incidenţei cazului de achitare prevăzut de art. 16 lit. b teza a II-a Cod procedură penală”.

Clientul nostru a fost asistat de o echipă de avocaţi ai SCA Chiriţă şi Asociaţii formată din Florin Mircea şi Florina Suciu.