CJUE. Instanţa este obligată să remedieze neclaritățile şi lacunele din rechizitoriu chiar dacă s-a depăşit camera preliminară

La 21 octombrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza  C‑282/20 ZX stabilind că dreptul la informare al inculpatului se opune unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într‑o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.

Ce ne spune Curtea în Cauza ZX?

Curtea arată că art. 6 alin. 3 din Directiva 2012/13 privind dreptul la informare al persoanelor acuzate în cauzele penale presupune ca rechizitoriile să poată fi remediate în orice etapă a procesului în măsura în care neclaritățile acestuia împiedică persoana acuzată să cunoască în mod suficient de detaliat acuzațiile care i se aduc.

În mod similar cu legislația României, legea penală a Bulgariei a suferit o reformă în cursul anului 2017, urmare a căreia a fost eliminată posibilitatea de a suspenda procedura în faţa instanţei de judecată pentru trimiterea rechizitoriului (art. 248 alin. (3) C. proc. pen.). Astfel, verificarea actului de sesizare al instanţei, potrivit legii bulgare, poate avea loc exclusiv în cadrul unei şedinţe preliminare. Cu privire la acest aspect, Curtea a arătat o astfel de legislaţie încalcă dreptul la apărare (art. 47 din Carta drepturilor omului) precum şi dreptul la informare al acesteia.

În viziunea Curţii, pentru ca drepturile inculpatului să fie respectate, se impune fie ca  instanța, în cadrul fazei judiciare, să fie în măsură să remedieze ea însăși neregularitățile de care este afectat rechizitoriul, fie procurorul, căruia îi va fi trimisă cauza, să remedieze viciile actului de sesizare.

Totodată, Curtea a reamintit că instanţele naţionale au obligaţia de a interpreta dreptul naţional, în conformitate cu dreptul Uniunii, în baza principiului supremaţiei dreptului european, iar în măsura în care instanţa naţională se află în imposibilitatea interpretării normei naţionale conform cu dreptul Uniunii, aceasta este datoare să lase neaplicată, din oficiu, reglementarea contrară conţinută de legea naţională.

În concret, raportat la situaţia supusă atenţiei sale, Curtea a statuat că: „pentru a respecta dreptul la apărare al persoanei acuzate, cu ocazia aplicării acestui articol 287, mai întâi instanța ar oferi procurorului posibilitatea de a face modificările relevante în conținutul rechizitoriului, astfel încât să elimine neclaritățile și lacunele, apoi acesta ar informa apărarea în acest sens și, în sfârșit, i‑ar permite acesteia din urmă să se pregătească în raport cu aceste modificări, inclusiv, dacă este cazul, prin depunerea unor noi cereri de probe.”

Având în vedere că în cazul concret al Bulgariei, instanţa naţională are posibilitatea realizării unei interpretări conforme dreptului unional, aceasta nu are obligaţia de a lăsa neaplicată dispoziţia dreptului national.

Consecinţele acestei decizii asupra dreptului naţional român.

Decizia mai sus amintită este extrem de importantă, deoarece, în mod similar legislaţiei Bulgariei, Codul de procedură penală al României prevede posibilitatea verificării regularităţii rechizitoriului exclusiv în cameră preliminară.

Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale române ar trebui să procedeze la interpretarea Codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul şi considerentele iterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, oridecâteori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situaţii în care acuzaţiile aduse prin rechizitoriu sunt neclare sau impietează asupra dreptului la informare al acuzatului, instanţa naţională ar trebui să poată proceda ea însăşi la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecinţă.

Având în vedere principiul separaţiei funcţiilor judiciare, precum şi dispoziţiile art. 327 C. proc. pen., consider că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror, fără ca instanţa de judecată să poată „ajusta” acuzaţia, deoarece aceasta ar reprezenta o depăşire a limitelor competenţei conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispoziţiilor Codului de procedură penală cu decizia amintită, instanţele române vor avea obligaţia de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de faţă, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror, în cazul existenţei unor neclarităţi ale acuzaţiei care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare.

Restituirea rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea pasajelor din probatoriul exclus de la dosarul cauzei.

În fine, această decizie a instanţei europene vine ca o soluţie mult aşteptată în dreptul procesual penal român, în special ca o soluţie la situaţiile în care în cursul judecăţii instanţele dispuneau excluderea probelor de la dosarul cauzei, însă acestea erau detaliate pe larg în cuprinsul rechizitoriului. Deşi în baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22/2018 excluderea probelor de la dosarele cauzei presupunea şi eliminarea fizică a oricărei urme a probei din conţinutul dosarului, instanţele române se împotmoleau în impedimente procedurale atunci când se aducea în discuţie eliminarea fizică a pasajelor din rechizitoriu referitoare la probele excluse.

Astfel, în raport de decizia recentă a instanţei europene, pentru identitate de afectare a dreptului la apărare al persoanelor acuzate, din punctul meu de vedere, instanţele naţionale vor avea obligaţia restituirii rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea pasajelor din probatoriul exclus de la dosarul cauzei, chiar şi ulterior depăşirii fazei de cameră preliminară.

avocat Oana Lup

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *