Hotărârea din 15 aprilie 2025 în cauza Bădescu și altele c. România (nr. 22198/18, 48856/18, 57849/19)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că nu a existat o încălcare a articolului 7 din Convenție, referitor la principiul nullum crimen, nulla poena sine lege, în cazul a trei judecătoare românce condamnate pentru abuz în serviciu. Curtea a subliniat că, în ciuda funcției lor judiciare, judecătoarele ar fi trebuit să prevadă că un comportament exercitat cu rea-credință, în afara atribuțiilor legale, putea atrage răspunderea penală.
Reclamantele erau judecătoare la Curtea de Apel București. În februarie 2012, acestea au admis o a treia contestație în anulare formulată de un condamnat, S.D., anulând o condamnare definitivă anterioară. Hotărârea se baza pe invocarea principiului ne bis in idem.Ulterior, autoritățile judiciare au apreciat că judecătoarele ar fi alterat în mod deliberat faptele pentru a permite aplicarea greșită a principiului ne bis in idem; ar fi urmărit să atingă un rezultat preconizat, cu încălcarea legii; iar în cazul uneia dintre ele, s-a dovedit și primirea unui potențial mită.
Judecătoarele au fost ulterior condamnate penal pentru abuz în serviciu.
Invocând articolul 7 din Convenție, cele trei judecătoare au susținut că:
- textul legal referitor la infracțiunea de abuz în serviciu nu era suficient de clar și previzibil;
- activitatea lor, desfășurată în cadrul unei proceduri judiciare, ar fi trebuit să fie protejată prin garanția independenței judecătorului;
- sancționarea penală a unei hotărâri judecătorești ar echivala cu o ingerință gravă în independența justiției.
Curtea a respins aceste argumente, motivând că:
- Nu era vorba de simpla pronunțare a unei hotărâri, ci de un comportament prealabil deciziei, intenționat și contrar legii, menit să justifice o soluție ilegală.
- Răspunderea penală nu se activa pentru erori judiciare de interpretare, ci doar pentru situații de rea-credință și abuz conștient de funcție.
- Articolul 7 din Convenție permite utilizarea unor formulări generale în normele penale, atât timp cât jurisprudența internă oferă clarificări suficiente.
Curtea a observat că în dreptul român existau suficiente precedente potrivit cărora un judecător putea fi tras la răspundere penală pentru fapte comise cu intenție și rea-credință, iar independența judecătorului nu însemna impunitate absolută. CEDO a accentuat că reclamantele, având funcții înalte și experiență juridică vastă, aveau obligația de a evalua riscurile legale ale acțiunilor lor și să respecte cu strictețe legea.
Instanțele naționale au făcut distincția între o eroare de judecată de bună-credință, remediabilă prin căi de atac și manipularea intenționată a normei legale, în contradicție cu scopul său, în vederea pronunțării unei soluții nedrepte. În cazul de față, CEDO a apreciat că există dovezi privind denaturarea voită a faptelor; construirea unei motivări juridice artificiale, în mod deliberat; existența unui interes exterior actului de judecată (respectiv, primirea unui beneficiu de natură ilicită).
Av. Radu Chiriţă