Contractele civile cu elemente de extraneitate (adică cele încheiate în străinătate sau între o persoană fizică și/sau juridică română și o persoană fizică/ şi sau juridică din străinătate), dau naștere la raporturi juridice cărora li se aplică dreptul internațional privat.
În acest context, o relevanţă deosebită o prezintă problema legată de determinarea legii aplicabile acestor raporturi juridice, care se nasc şi se execută, între persoane cărora li se aplică reglementări juridice diferite, iar de cele mai multe ori, din neatenție, sau indiferență, părțile ajung în situaţia nefericită în care nu cunosc legea aplicabilă contractului astfel încheiat, executarea acestuia devenind dificilă.
Aşa fiind, este foarte important ca persoanele care doresc să se angajeze în raporturi juridice de drept internațional privat, să acorde o atenție sporită problematicii legii aplicabile contractului, pentru a preîntâmpina apariția situațiilor nefaste, în care trebuie să recurgă la concursul instanţei de judecată pentru a stabili legea aplicabilă unui anumit acord.
În acest context, în cele ce urmează vom prezenta pe scurt modul în care trebuie abordată problema legii aplicabile unui contract de drept internațional privat, respectiv mecanismele juridice în baza cărora se poate determina legea aplicabilă contractului.
Clauzele de electio iuris.
Cea mai recomandată modalitate prin care se poate determina legea aplicabilă unui contract este în mod evident cea convențională. Astfel, părțile, în baza negocierilor purtate, ajung la un acord cu privire la norma pe care înțeleg să o desemneze ca fiind aplicabilă contractului. În acest context, marea majoritate a reglementărilor existente în dreptul internațional privat oferă posibilitatea cocontractanților de a desemna legea pe care o consideră mai avantajoasă situației lor juridice, fiind vorba de aşa-numitele clauze de electio iuris (de alegere a reglementării aplicabile).
Cu titlu de exemplu, în spațiul european, Regulamentul Roma I prevede în mod expres existenţa acestui tip de clauze, în cuprinsul art.3 – denumit marginal Libertatea de alegere – care statuează în sensul că:
Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
În atare condiții, părțile sunt libere să aleagă orice reglementare pe care o preferă, reglementare care poate fi chiar cea a unui stat terț.
Spre exemplu: A cetățean român înțelege să încheie cu B, cetățean francez, un contract de prestări servicii, iar ca lege aplicabilă contractului aceștia desemnează legea elvețiană. O astfel de alegere este perfect legală, şi produce pe deplin efecte juridice între părți.
În acest context, alegerea legii aplicabile prezintă mai multe avantaje:
- Reflectă voința concordantă a acestora (fiind o chestiune cu privire la care părţile în mod ferm şi-au exprimat acordul şi care are forță obligatorie între acestea);
- Oferă o libertate deplină în ceea ce priveşte alegerea legii aplicabile, ele fiind libere să desemneze ca lege aplicabilă chiar şi legea unui stat terț;
- Permite instanţei de judecată, în eventualitatea în care s-ar ivi un litigiu între părţi, să identifice cu ușurință reglementarea în conformitate cu care trebuie soluţionat diferendul ivit;
- Părțile pot stipula ca o anumită lege să se aplice întregului contract sau numai anumitor clauze;
- Oferă posibilitatea de a supune contractul unor reglementări mult mai avantajoase, decât cele care s-ar aplica în absența alegerii exprese.
- Preîntâmpină apariția unui litigiu cu privire la determinarea legii aplicabile.
Alegerea convențională este aşadar varianta cea mai eficientă prin care partenerii contractuali se asigură că acordul lor va fi acoperit de orice carențe care ar putea apărea ulterior.
Determinarea legii aplicabile în absenţa unei alegeri exprese.
În cazul în care părțile nu înțeleg să determine pe cale convențională legea aplicabilă contractului, situaţia poate deveni ușor complicată.
Astfel, în situaţia în care nu a operat o alegere expresă la momentul încheierii contractului, iar în cursul executării acestuia se naște un litigiu între cocontractanți, întrebarea firească care se pune este: cum se va determina legea aplicabilă, respectiv cum va proceda instanţa de judecată într-o atare situaţie?
Într-un asemenea caz, răspunsul în mod evident diferă în funcţie de specificul contractului care a fost încheiat.
În unele situaţii, există reglementări la nivel internațional care stabilesc regulile după care se va determina legea aplicabilă în absenţa alegerii.
În Uniunea Europeană, Regulamentul Roma I stabileşte, în cuprinsul art. 4, legea aplicabilă în funcţie de specificul acordului încheiat.
Cu titlu de exemplu: în cazul în care a intervenit o vânzare[1] de bunuri între doi particulari, cu reședințele situate în state diferite, iar aceștia nu au inserat o clauză de electio iuris în contractul lor, legea aplicabilă va fi legea locului unde se află reședința obișnuită a vânzătorului.
Tot aşa, în cazul unui contract de distribuție, în absenţa alegerii, legea aplicabilă va fi legea țării unde se află reședința obișnuită a distribuitorului[2].
Dacă legea aplicabilă nu se poate determina în funcție de specificul contractului încheiat, același regulament Roma I prevede, în cuprinsul alin. (4), faptul că legea aplicabilă se va determina în funcție de statul cu care contractul prezintă cele mai strânse legături.
Se poate observa aşadar că şi în pofida absenței determinării convenționale, există mecanisme în baza cărora se poate identifica legea aplicabilă unui contract.
Cu toate acestea există şi situaţii complexe, în care părțile nu au ales legea aplicabilă, respectiv nu există o reglementare de tipul Regulamentului Roma I, care să ofere principii directoare în legătură cu modul în care se determină legea aplicabilă.
Într-o atare situaţie, devine dificilă determinarea legii contractului, la prima vedere fiind o situaţie neacoperită.
Totuşi, oricât de surprinzător ar părea, și în această situație există un set de norme care permit identificarea prevederilor legale aplicabile raportului juridic.
În sistemul românesc, sunt relevante prevederile din cuprinsul cărții a VII-a din Codul civil, Dispoziții de Drept Internațional Privat, în cuprinsul cărora este prevăzută modalitatea de identificare a legii aplicabile.
Trebuie subliniat însă că aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea numai în acele situații în care nu există efectiv o altă modalitate de determinare a legii prevăzută de normele Dreptului Internațional Privat:
Dispoziţiile prezentei cărți sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.
Cu alte cuvinte, este necesar să fi fost epuizate mecanismele de reglementare oferite de Dreptul Internațional Privat pentru a opera aplicabilitatea dispoziţiilor din Codul Civil, aceste dispoziţii intervenind aşadar ultima ratio.
Concluzii.
Angajarea în raporturi cu elemente de extraneitate este o realitate juridică cu care se poate confrunta fiecare dintre noi, fiind relevantă cunoașterea principială a problematicii reprezentate de alegerea legii contractului.
Așa fiind cel mai recomandat este ca partenerii contractuali să prospecteze domeniul în care vor să se angajeze contractul, respectiv să decidă de comun acord cu privire la legea aplicabilă contractului în vederea prevenirii oricăror consecințe nedorite.
Cu toate acestea, lipsa unei alegeri exprese nu împiedică părțile să continue cu raportul juridic născut între acestea, existând numeroase mecanisme de drept intern și internațional care ajută la clarificarea situației juridice.
avocat Theodor Goje
[1](…) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul.
[2] (…) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul.