Verificarea măsurilor asiguratorii în etapa camerei preliminare. Obligativitate. Sancţiune incidentă.

Printre numeroasele modificări aduse de Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, se regăsesc şi cele privind procedura de menținere ori de revocare a măsurilor asiguratorii la momentul trimiterii în judecată.

Din această perspectivă remarcăm o deosebire de esenţă între vechiul şi actualul Cod de procedură penală. În reglementarea anterioară, procurorul se pronunţa în rechizitoriu asupra menţinerii sau, dimpotrivă, revocării măsurii asiguratorii, dispunând în sensul urmărit în temeiul art. 267 alin. 4, conform căruia: „procurorul este obligat să dispună asupra menţinerii sau revocării(…) măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale(…)”

În noua reglementară însă, procurorul nu mai dispune asupra acestor măsuri odată cu trimiterea în judecată, având doar posibilitatea de a formula propuneri în sensul menţinerii ori revocării acestora. Art. 330 din Codul de procedură penală prevede că, în situaţia în care „procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de menţinere, revocare(…) a unei măsuri asigurătorii.”

Astfel, procurorul nu mai are competenţa de a decide cu privire la măsurile  asiguratorii prin rechizitoriu, ci solicită organului judiciar care soluţionează următoarea fază a procesului penal, judecătorului de cameră preliminară, să se pronunțe asupra acestor măsuri. Practic, noua procedură instituie o verificare intermediară obligatorie, măsurile asiguratorii luate în urmărire penală fiind supuse filtrului judecătorului de cameră preliminară.

De regulă, această modificare a fost surprinsă şi pusă în aplicare de instanţele de judecată, sens în care în procedura camerei preliminare s-a stabilit, din oficiu, un termen în vederea verificării măsurilor asiguratorii. Dar în practică s-au ivit şi situaţii în care procedura prealabilă începerii judecăţii a fost parcursă fără a se exercita controlul judiciar asupra acestei măsuri.

Spre exemplu, într-o speţă relativ recentă, DIICOT – Biroul teritorial Sălaj a trimis în judecată mai mulţi inculpaţi sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de constituire/aderare/sprijinire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare a banilor. Având în vedere natura infracţiunilor scop a grupului, în faza de urmărire penală s-a instituit sechestru asigurator asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în proprietatea inculpaţilor şi a firmelor acestora, ce au calitatea de părţi responsabile civilmente în cauză.

Prin actul de sesizare al instanţei – Tribunalul Sălaj, Ministerul Public a formulat propuneri de menţinere a măsurilor asiguratorii dispuse în faza de urmărire penală. Procedura camerei preliminare s-a finalizat prin pronunţarea Încheierii penale f.n. din 13.11.2014, fără ca sechestrul asigurator să fie pus în discuţie, fiind omis de judecătorul de cameră preliminară. Împotriva acestei hotărâri au declarat contestaţie o parte dintre incupaţi, pe motive diferite de măsurile asiguratorii.

În contestaţia la camera preliminară, unii dintre inculpaţi au solicitat, suplimentar faţă de criticile cu privire la legalitatea ori temeinicia încheierii atacate, constatarea încetării de drept a măsurilor asiguratorii fiindcă termenul de punere în discuție și pronunțare asupra propunerii parchetului de menținere a măsurilor asiguratorii a fost depășit.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Cluj, prin Încheierea penală nr. 115/26.02.2015, a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurilor asiguratorii drept inadmisibilă. S-a reţinut că „dispoziţiile art. 342 Cod de procedură penală nu permit judecătorului de cameră preliminară să dispună decât asupra măsurilor preventive înafara constatării competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii probelor administrate şi a efectuării actelor de urmărire penală. În opinia noastră, cererile cu privire la măsurile asiguratorii ar putea fi analizate de judecătorul de cameră preliminară, însă nu în cadrul soluţionării excepţiilor invocate de către inculpaţi, în sensul prevederilor art. 342 Cpp ci printr-o cerere separată, care ar fi de competenţa altui judecător de cameră preliminară decât cel învestit cu soluţionarea excepţiilor şi apoi a contestaţiilor cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor de nelegalitate invocate. În acest sens sunt în opinia noatră dispoziţiile art. 249 şi urm Cpp şi Decizia în Recurs în interesul legii nr. 8/2014.”

Ne îndepărtăm de soluţia adoptată şi apreciem că cererea de încetare de drept a măsurilor asiguratorii, formulată în această etapă a camerei preliminare, este admisibilă, legală şi, nu în ultimul rând, temeinică.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară, învestit cu o contestaţie împotriva încheierii de cameră preliminară de fond, are competenţa şi, mai mult,  obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia întregii activităţi contestate. Ne referim atât la aspectele soluţionate prin încheierea pronunţată, dar şi asupra aspectelor care au fost omise de judecătorul de cameră preliminară de fond.

Referirea la dispoziţiile art. 249 şi urm. Cod de procedură penală nu are legătură obligaţia judecătorului de cameră preliminară de fond de a se pronunţa asupra măsurilor asiguratorii. Acele dispoziţii se referă la condiţiile generale de luare a măsurilor asiguratorii, contestarea, procedurile incidente, modalităţile de valorificare a bunurilor sechestrate, contestarea modalităţii de valorificare, poprirea.

Trimiterea la Decizia în RIL nr. 8/2014, pronunţată cu privire la măsurile preventive, nu este un argument a inadmisibilităţii cererii de încetare de drept a măsurilor asiguratorii fiindcă sunt instituţii juridice distincte, chiar dacă prezintă anumite similitudini. Considerentele Deciziei în RIL indică cu claritate faptul că unicul motiv pentru care s-a adoptat această soluţie a fost acela al necesităţii de a asigura un dublu grad de jurisdicţie cu privire la măsurile preventive. În cazul măsurilor asigurătorii, legea nu conferă un drept la dublu grad de jurisdicţie, astfel încât argumentul nu poate fi primit.

Aşadar, măsurile asiguratorii luate în faza de urmărire penală formează obiectul analizei în procedura camerei preliminare, procurorul având competenţa doar de a formula propuneri, conform art. 330 Cod de procedură penală. Aceste propuneri urmează să fie analizate de judecătorul de cameră preliminară, care va dispune fie în sensul menţinerii, fie în sensul revocării acestora.

În măsura în care judecătorul de cameră preliminară omite să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe asupra măsurilor asiguratorii, devine incidentă sancţiunea încetării de drept, fiind împlinit termenul până la care exista obligaţia de a le verifica. Astfel, vorbim despre un obstacol legal în calea menţinerii măsurii asiguratorii după trimiterea în judecată.

Cererea de constatare a încetării de drept a acestor măsuri poate fi formulată după împlinirea termenului de verificare a acestora. Astfel, în contestaţia la cameră preliminară, judecătorul învestit să soluţioneze contestaţia cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării mijloacelor de probă este competent să se pronunţe şi asupra încetării de drept a măsurilor asiguratorii.