Temeiurile menţinerii stării de arest preventiv, din nou la CEDO.

Astăzi, între altele, CEDO s-a pronunţat din nou pe o cauză privitoare la menţinerea stării de arest preventiv, în Ignatov c. Ucraina. Deşi hotărârea Curţii nu aduce, în fapt, absolut nimic nou în jurisprudenţă, văzând practica constantă a instanţelor române în materie, este poate utilă citirea paragrafului 41 din această hotărâre:

Curtea observă că gravitatea acuzaţiilor îndreptate împotriva reclamantului şi riscul ca acesta să se sustragă de la urmărire au fost menţionate în hotărârea iniţială de arestare. Aceste motive, la fel ca şi riscul de influenţa bunul mers al procesurii – motiv adăugat ulterior – au rămas singurele motive care au justificat detenţia, cu excepţia hotărârii din 1 octombrie 2013 care nu a avea nicio motivare (pentru aceasta s-a constatat violarea art. 5 par. 1, n.n.). Totuşi, potrivit art. 5 par. 3 din Convenţie, justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi. Argumentele în favoarea şi contra eliberării unei persoane, inclusiv riscul de influenţare a bunului mers al procesului, nu trebui privite in abstracto, ci trebuie susţinute de probe concrete. Pericolul ca o persoană să se sustragă nu poate fi dedus numai pe baza gravităţii faptei de care este acuzată. Acest aspect trebuie completat cu alţi factori relevanţi, care ar putea eventual confirma existenţa reală a unui pericol de sustragere sau ar putea indica ca acest risc este atât de redus încât nu poate justifica detenţia preventivă. Curtea constată că deciziile prin care detenţia reclamantului a fost prelungită au fost enunţate în termeni generali şi conţineau fraze repetitive. Acestea nu indică deloc faptul că instanţele naţionale au realizat o analiză reală asupra problemei necesităţii luării unei măsuri preventive în acele stadii ale procedurii. Mai mult, odată cu trecerea timpului, detenţia reclamantului impunea mai multe justificări, dar instanţele naţionale nu au oferit niciun motiv suplimentar celor iniţiale. În fine, trebuie observat că instanţele nu au luat niciodată în calcul de o manieră reală luare unei alte măsuri alternative detenţiei.

Aceste consideraţii sunt suficiente pentru a constata violarea art. 5 par. 3 din Convenţie.