Scurte considerente privind constatarea neconstituţionalităţii art. 281 alin. (1) C.proc.pen.

Soluţia legislativă prevăzută de art. 281 alin. 1 din Codul de procedură penală încălca în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României potrivit căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Acceptând ideea potrivit căreia necompetenţa organului de urmărire penală ar duce la o nulitate relativă a urmăririi penale şi nu a uneia absolute, ar reprezenta implicit că normele care reglementează competenţa organelor de urmărire au caracter facultativ, chestiune care împietează asupra caracterului statului de drept, care impune exigenţa supremaţiei legii şi se opune arbitrariului.

Anterior hotărârii Curţii, în ipoteza în care un organ necompetent proceda la efectuarea anchetei cu încălcarea competenţei stabilite de lege, urmărirea penală era lovită de nulitate relativă.

Potrivit art. 1 alin. 3 din Constituţie, România este un stat de drept. În primul rând, statul de drept se opune arbitrariului. Or, aceasta înseamnă că supremaţia legii este absolută, aceasta din urmă fiind obligatorie pentru toţi subiecţii de drept. Principala entitate chemată să respecte şi să salvgardeze acest principiu fundamental este însăşi statul, care prin puterea sa disproporţionată în raport de particulari, se află într-o poziţie care i-ar permite să săvârşească abuzuri. Astfel, pentru ca aceste abuzuri să nu existe şi implicit nicio formă de arbitrar să nu poată persista, reprezentanţii statului nu doar că au obligaţia de a aplica legea de o manieră nediscriminatorie, ci trebuie în primul rând să o respecte ei înşişi. Totuşi, prin sancţionarea cu nulitatea relativă a urmăririi penale efectuate de către un organ necompetent, ofeream parchetelor posibilitatea de a-şi alege competenţa după propria voinţă, în lipsa existenţei unei sancţiuni efective.

Inculpatul care a fost urmărit penal de către un organ necompetent se afla în imposibilitatea de a dovedi o vătămare, condiţie imperativă a invocării nulităţii relative. Practic, fără excepţii, nu există un mijloc de probă prin care aceasta să fie probată. În lipsa dovedirii unei vătămări, articolul 282 Cod procedură penală nu este incident, cu consecinţa nesancţionării organului de urmărire penală care nu a procedat la respectarea normei procedurale care stabileşte în mod imperativ competenţa. Or, nu se poate nega că acest lucru oferea posibilitatea organelor de urmărire penală de a-şi alege competenţa, întrucât, practic, nu există nicio sancţiune a nerespectării normelor care le atrag în mod legal competenţa. Această chestiune reprezintă exact arbitrariul care contravine principiului statului de drept.

Situaţia expusă şi cenzurată de Curte nu este una ce ţinea de domeniul teoreticului, ci efectuarea de urmăriri penale de către organe necompetente reprezintă o practică des întâlnită în activitatea Ministerului Public, care de altfel este şi asumată la nivel instituţional. Astfel, odată cu expunerea motivelor pentru care excepţia de neconstituţionale supusă analizei ar fi trebuit respinsă, reprezentantul Ministerului Public a statuat faptul că normele ce ţin de competenţa organelor de urmărire penală au un rol strict organizatoric, pentru a eficientiza activitatea parchetelor.

În concluzie, spunea acesta, este firesc ca efectuarea urmăririi penale de un organ necompetent să rămână nesancţionată, o vătămare fiind imposibil de identificat întrucât aceasta nu poate să existe. Totuşi ulterior, acesta a admis că în anumite situaţii o vătămare ar trebui să se subînţeleagă, „fiind evidentă” (sic!), oferind cu titlu de exemplu situaţia unui avocat anchetat de către un procuror din cadrul unui Parchet de pe lângă Tribunal. Apreciem că între situaţia de excepţie oferită de procuror şi oricare altă situaţie în care competenţa materială a parchetelor este încălcată nu poate să existe vreo diferenţă, legea fiind obligatorie pentru organele de urmărire penală indiferent de starea de fapt.

Acest punct de vedere caracterizează şi practica judiciară de până la acest moment, care într-o cauză de pe rolul Curţii de Apel Timişoara, în care inculpatul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, a statuat că „referitor la lipsa competenţei D.N.A. pentru efectuarea urmăririi penale în cauză, potrivit art 281 pct. 1 lit. b C.proc.pen. încălcarea normelor de competenţă se sancţionează cu nulitatea absolută doar în cazul instanţelor de judecată nu şi în cazul organelor de urmărire penală. În cauză, urmărirea penală a fost efectuată de D.N.A., iar inculpatul nu a făcut dovada vreunei vătămări cu privire la acest aspect raportat la competenţa materială, astfel încât nu sunt întrunite dispoziţiile legale privind o posibilă nulitate relativă potrivit art. 282 C.p.p. şi prin urmare dispoziţiile legale, art 346 alin. 3 lit. a şi b C.pr.pen., privind restituirea cauzei la procuror.”

În al doilea rând, modul în care este reglementat art. 281 alin. 1 din Codul de procedură penală la ora actuală, contravine principiului respectării normelor cu forţă juridică superioară, componentă a statului de drept. Acesta îşi propune să garanteze supremaţia legii. Sancţionarea cu nulitatea relativă a efectuării anchetei de către organul necompetent, conducea, de fapt, la inaplicabilitatea textului de lege care stabileşte imperativ competenţa organelor de urmărire penală, ca urmare a situaţiei descrise supra.

În acest sens, însăşi Curtea a statuat în jurisprudenţa sa faptul că „una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură.”( Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, parag. 26).

Nu în ultimul rând, conform art. 1 alin. 3 din Constituţie, în statul de drept demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, […] sunt garantate.  Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţie, prevederile constituţionale care se referă la drepturile şi libertăţile cetăţenilor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Astfel, situaţia în care o persoană este urmărită penal de către un organ vădit necompetent, fiind în imposibilitate de a obţine anularea acelor acte efectuate de organul de urmărire penală, contravine dreptului la un proces echitabil al persoanei acuzate conform viziunii art. 6 Conv.E.D.O.    Aceasta conduce ipso facto la încălcarea ideii de stat de drept, astfel cum aceasta este prevăzută expres la art. 1 alin. 3 din Constituţie.

Noţiunea de lege înglobează atât prevederile nationale cât şi cele internaţionale, recunoscute de către stat. Constituţia prin prevederile art. 20, obligă legiuitorul să se supună principiilor constitutionale şi a celor care fac parte din blocul de constituţionalitate. Acelaşi articol stabileşte că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Pe cale de consecinţă, existând un conflict între art. 281 alin. 1 Cod procedură penală şi pe de-o parte, prevederile constituţionale, iar pe de altă parte concepţiei Conv. E.D.O. asupra situaţiei, Curtea Constituţională, în mod corect, a constatat neconstituţionalitatea art. 281 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi susţinută în faţa Curţii Constituţionale de o echipă de avocaţi din cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii.