Scurte consideraţii privind cheltuielile în materia executării silite

Accesul liber la justiţie al oricărei persoane este garantat atât de Constituţia României, respectiv art. 21 alin. (1), cât şi de prevederile cuprinse în art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, prin accesul liber la justiţie nu trebuie să înţelegem că oricând şi fără a exista vreo limitare, o persoană este îndreptăţită să formuleze o cerere în justiţie. Prin numeroase hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, hot. Weissman c. României, hot. Kreuz c. Poloniei,  hot. Iorga c. României,  hot. Larco şi alţii c. RomânieiIordache c. României, hot. Brezeanu c. României) s-a statuat că dreptul la justiţie nu este unul absolut. El se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea statului, care ale alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop. Astfel, curtea a amintit faptul că ea nu a exclus niciodată posibilitatea ca interesele unei bune administrări a justiţiei să poată justifica impunerea unei restricţii financiare în accesul unei persoane la justiţie.

În materia executării silite mobiliare sau imobiliare, creditorul este ţinut să suporte cheltuielile de executare silită, urmând ca odată cu debitul pe care urmăreşte să-l recupereze să-i fie restituite şi aceste sume de bani.

Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 670 alin. (4) din Codul de Procedură Civilă civilă, sumele plătite de creditor pot fi cenzurate de instanţă pe calea contestaţiei la executare.

Între cheltuielile de executare silită care pot fi cenzurate de instanţa de judecată se numără şi onorariul executorului judecătoresc. Acesta poate fi redus de instanţa de judecată atât în ipoteza în care nu respectă limitele minimale sau maximale stabilite prin Ordinul nr. 2561/C/2012, cât şi în situaţia în care se dovedeşte a fi nerezonabil ori disproporţionat raportat la munca efectiv depusă de executorul judecătoresc.

Cu titlu de exemplu, menţionăm că prin sentinţa 1442/2015 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a reţinut că în lipsa unei dispoziții legale exprese, faptul că executorul judecătoresc are anumite obligații fiscale (printre care și obligația de a achita TVA) nu poate duce la majorarea onorariului peste limita legală.

Chiar şi aşa, reducerea onorariului se dispune fără a se interveni în raporturile dintre creditor şi executorul judecătoresc. Astfel, deşi raţiunea acestei prerogative a instanţei este una vădită, de a proteja debitorul de eventuale abuzuri ale executorului judecătoresc, victima colaterală rămâne totuşi creditorul. Acesta din urmă va ajunge să suporte diferenţa de onorariu fără a i se putea imputa vreo culpă şi fără a avea la dispoziţie metode legale de a-şi amortiza pierderea.

În acest context, deşi nu punem la îndoială necesitatea unei norme care să permită instanţei să cenzureze eventuale abuzuri ale executorului judecătoresc, ne întrebăm în ce măsură varianta actuală a acestui text de lege este una echitabilă.