Scurte consideraţii cu privire la caracterul neconstituţional al prevederilor art. 142 alin. (5) din Codul de Procedură Penală.

Conform art. 142 alin. (5) C.proc.pen. prevede faptul că „datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni”.

Prevederile art. 142 alin. (5 ) C.proc.pen. încalcă dispoziţiile cuprinse în Constituţia României privitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată prevăzut în art. 26, principiul statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3), precum şi dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Conv.E.D.O.

Textul articolului şi principiile care stau la baza procesului penal impun ca, doar în situaţia în care, administrând proba privind supravegherea tehnică, organul de urmărire penală sesizează din conţinutul acestora existenţa unor posibile date sau informaţii cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiunii. Urmarea imediată ar consta în dispunerea sesizării din oficiu cu privire la săvârşirea acesteia, constituindu-se un alt dosar penal.

Or, art. 142 alin. (5) C.proc.pen. nu prevede garanţii cu privire la modalitatea de folosire a datelor sau informaţiilor obţinute ca urmare a interceptării dispuse în altă cauză.

În lipsa oricăror garanţii, textul permite organelor de urmărire penală să realizeze oricând o verificare a tuturor interceptărilor realizate vreodată cu privire la o anumită persoană şi să le folosească într-o altă cauză. Singura limitare instituită de lege este ca acestea să fie utilizate într-o cauză ce are ca obiect una din infracţiunile de la art. 139 C.proc.pen, fără a exista vreo altă condiţie materială sau vreo limitare temporală.

Excepţia instituită în cadrul art. 142 alin. (5) C.proc.pen., în cazul în care este permis ca organele de urmărire penală să dispună efectuare de „verificări” şi „căutări” cu privire la interceptări dispuse în alte dosare penale, deschide calea unor grave ingerinţe în viaţa persoanelor acuzate. Procedând în acest mod, se permite, de fapt, eludarea condiţiilor impuse pentru a se dispune interceptarea comunicărilor, în special condiţia privitoare la autorizarea judecătorului.

În acest sens, trebuie precizat faptul că măsurile de supraveghere tehnică constituie o ingerinţă gravă în dreptul la viaţă privată a persoanei, fiind imperios a se respecta dispoziţiile legale care reglementează aceste măsuri, inclusiv existenţa unei autorizări prealabile a judecătorului sau instanţei, autorizare care se emite în raport de faptele materiale şi încadrările juridice cercetate deja de către organele de urmărire penală. Astfel, pe lângă condiţia ca infracţiunea cercetată să fie una din cele enumerate la art. 139 alin. (2), judecătorul trebuie să verifice şi îndeplinirea celorlalte condiţii de la art. 139 alin. (1) în raport de circumstanţele concrete ale cauzei. Or, art. 142 alin. (5) permite utilizarea unor conversaţii private de către organul de urmărire penală fără verificarea acestor condiţii.

În plus, lipsa oricăror garanţii şi condiţii pentru utilizarea unor interceptări în alte cauze conduce la încălcarea principiului egalităţii de arme în procesul penal, parte integrantă a dreptului la un proces echitabil. Astfel, textul nu prevede obligaţia organelor de urmărire penală de a depune la dosarul cauzei şi actele de procedură care au condus la autorizarea măsurilor de supraveghere (referat cu propunere de autorizare, încheierea instanţei prin care s-a dispus supravegherea, mandatul de supraveghere tehnică), circumstanţă care pune persoana vizată în imposibilitate de a verifica legalitatea autorizării măsurii de supraveghere.

Totodată, articolul 142 alin. (5) C.proc.pen. nu impune organului de urmărire penală să depună la dosarul cauzei suporţii optici care conţin rezultatul măsurii de supraveghere pentru a da părţilor posibilitatea în primul rând de a verifica corectitudinea redării realizate. În plus, persoana vizată este lipsită şi de posibilitatea de a verifica modul în care a fost realizată selecţia convorbirilor relevante pentru cauză şi de a avea acces la conversaţii relevante pentru formularea apărării în cauză.

Toate aceste măsuri conduc în mod inevitabil la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, nucleu care stă la baza procesului penal. Pentru a se asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, trebuie respectat în aceeaşi măsură dreptul la apărare de care beneficiază orice persoană în privinţa căreia există o suspiciune în legătură cu comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Prin urmare, pentru ca dreptul la apărare să îşi găsească eficacitatea, legea procesual penală trebuie să prevadă mecanismul sau condiţiile necesare pentru a se putea trece la folosirea datelor sau informaţiilor obţinute cu ocazia interceptării convorbirilor într-o altă cauză penală. Art. 6 din Conv.E.D.O. vizează în aceeaşi măsură protecţia noţiunii de stat de drept. Acestă noţiune impune existenţa unui echilibru în putere şi cetăţeni, prin preeminenţa legii astfel încât să fie respectate drepturile şi interesele legitime ale indivizilor. Prin urmare, pentru a se asigura acest echilibru, statul trebuie să îşi respecte statutul de apărător al libertăţilor şi drepturilor individuale.

Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, având ca obiect dispoziţiile art. 142 alin. (5) C.proc.pen.