Schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. 1968 în infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art 292 C. pen. din 1968. S-a reţinut că în cursul lunii februarie 2013, cu ocazia depunerii plângerii penale, acesta a declarat în faţa organelor judiciare că a fost victima unei tâlhării, fiindu-i sustrase scuterul societăţii, două telefoane mobile şi portmoneul cu acte şi bani. Subsecvent înregistrării plângerii penale, s-a dispus efectuarea unei cercetări la faţa locului, investigaţii, s-a dispus efectuarea unei constatări medico-legale privind eventualele leziuni suferite de către inculpat şi totodată i s-a luat inculpatului o declaraţie. A doua zi, inculpatul, cu ocazia unei noi declaraţii, din proprie iniţiativă a adus la cunoştinţa organelor de cercetare faptul că şi-a înscenat propria tâlhărie.

În opinia noastră, fapta descrisă în rândurile precedente întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 C. Pen., în condiţiile art. 5 alin. (1) C. Pen.

Din analiza normei de incriminare a infracţiunii de fals în declaraţii reiese caracterul subsidiar al acestei norme în raport de alte incriminări. Această relaţie de subsidiaritate normă generală – normă specială, există între infracţiunea de fals în declaraţii şi denunţare calomnioasă, faptă prev. de art. 259 C. Pen. din 1968. Potrivit textului de incriminare, infracţiunea de denunţare calomnioasă consta în învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană. Raportând fapta materială de care de care a fost acuzat inculpatul la prevederile art. 259 C. Pen. din 1968, se constată că nu este îndeplinită cerinţa tipicităţii referitoare la individualizarea persoanei împotriva căreia este făcută sesizarea. Considerăm că aceasta a fost viziunea organului de urmărire penală care, în lipsa unei incriminări speciale, a dat eficienţă normei generale.

Cu toate acestea, din analiza prevederilor art. 268 C. Pen., care incriminează fapta de inducere în eroare a organelor judiciare, se desprind următoarele aspecte.

În primul rând, trebuie menţionat faptul că există continuitate de incriminare între infracţiunea prev. de art. 259 C. Pen. din 1968 şi art. 268 C.Pen.

În al doilea rând, prin noua incriminare s-a realizat o extindere a laturii obiective a infracţiunii care implică recunoaşterea caracterului infracţional al faptei nu doar în ipoteza unei sesizări mincinoase impotriva unei persoane determinate, ci şi în cazul sesizărilor mincinoase cu privire la existenţa unei conduite infracţionale cu autor necunoscut. Prin urmare, se constată că fapta materială reţinută de Parchet prin actul de sesizare al instanţei se grefează perfect pe condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

În al treilea rând, considerăm că nu se poate pune semnul echivalenţei între o declaraţie în sensul art. 292 C. Pen. 1968 şi o declaraţie susţinută în faţa organelor de urmărire penală. Din această perspectivă, odată sesizate organele de urmărire penală, orice declarare a unui neadevăr făcută în faţa acestora, va intra sub incidenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă (în ipoteza în care cel ascultat are calitatea de martor) ori nu va avea valenţe penale (în ipoteza în care cel ascultat are calitatea de suspect/inculpat/persoană vătămată/parte civilă). În condiţiile în care plângerea penală priveşte o faptă care în realitate nu există, autorul având cunoştinţă despre acest aspect, va fi incidentă infracţiunea de denunţare calomnioasă (desigur în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe de tipicitate).

De aceea considerăm că există o diferenţă între ceea ce sancţioneză falsul în declaraţii şi declararea unui neadevăr în faţa orgenelor judiciare într-un cadrul procesual, această viziune reflectându-se inclusiv în practica judiciară. Realizarea unui studiu asupra jurisprudenţei aferente vechiului Cod Penal relevă faptul că, condamnările pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii se referă la faptele anumitor persoane de a face declaraţii mincinoase în faţa unui notar public, ori prin completarea necorespunzătoare a veniturilor realizate în declaraţiile de avere.

În al patrulea rând, cauza de atenuare prevăzută de vechea reglementare la art. 259 alin. 3 C. Pen. a fost transformată într-o cauză de nepedepsire. Potrivit art. 268 alin. 3 C.Pen. nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Aşa cum rezultă din declaraţia subsecventă a inculpatului, acesta a relatat organelor de poliţie faptul că sesizarea făcută este nereală şi a detaliat modalitatea în care şi-a înscenat tâlhăria. Dat fiind faptul că de la momentul sesizării şi până la recunoaşterea caracterului mincinos al acesteia nu a intervenit nici măcar începerea urmăririi penale in rem, considerăm că în cazul de faţă este incidentă cauza de nepedepsire.

Pentru toate aceste considerente, opinăm în sensul că se impunea schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. Pen. 1968 în infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 C. Pen. şi, subsecvent, încetarea procesului penal în raport de prev. art. 16 alin. (1) lit. h) C. Proc. Pen.