Răspunderea practicianului în insolvenţă. Remediu – cauză justificativă penală

Cu titlu de noutate în legislația noastră, Noul Cod al insolvenței reglementează expres răspunderea practicianului în insolvenţă în art. 182 din Legea nr. 85 din 2014. Acest articol cuprinde atât răspunderea, la alin. 1, cât și o cauză justificativă, la alin. 3.

Condiţiile răspunderii

Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență.

Alin. (1) reglementează două tipuri de răspundere particulară a practicianului în insolvență, bazate pe poziția subiectivă a acestuia. Astfel, există răspundere pentru încălcarea atribuțiilor cu rea-credință și din culpă gravă. În ambele ipostaze vorbim de alte două condiții cumulative: încălcarea normelor şi a obligațiilor legale ale administratorului judiciar/lichidatorului judiciar şi vătămarea unor interese legitime. Atribuțiile legale ale administratorului sunt reglementate în art. 58 din Legea 85, mai puțin alin. (2), iar atribuțiile lichidatorului în art. 64, mai puțin ultima literă lit. l. Condiția vătămării unui interes legitim e redundant să o explicăm, pot fi interese ale creditorilor care nu își văd îndestulate creanțele ori interese ale debitorului care îşi vede periclitate șansele de reorganizare sau interese ale altor participanți la procedură.

Regula judecăţii de afaceri – cauză justificativă

Administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar care acționează cu bună-credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii.

Business judgement rule,  în traducere regula judecății de afaceri, este un principiu preluat din dreptul anglo-saxon, care îi apără pe administratorii unei societăți comerciale de răspundere. Condiţia este ca eşecul activității să ţină de riscul afacerii şi să nu fie consecința unei judecăți neglijente sau fraudei. Este practic o cauză de exonerare de la răspundere a administratorilor care se informează corespunzător înaintea luării unei decizii de afaceri şi care sunt convinși ca hotărârile sunt luate în beneficiul societății.

Pentru a identifica încălcarea regulii judecății de afaceri se aplică testul due diligence care implică faptul că deciziile luate cu celeritate, pe baza unor informații rezonabile, nu atrag răspunderea administratorilor oricât de mare ar fi prejudiciul suferit de societate.

Extrapolând, şi actele întocmite si pozițiile exprimate de administratorul/ lichidatorul judiciar trebuie sã fie exprimate pe baza tuturor informațiilor disponibile. Doar pe baza acestora practicianul în insolvenţă ia o decizie de afaceri pe care o poate considera justificată și cu privire la care poate invoca exonerarea de rãspundere în cazul producerii unui rezultat prejudiciabil. Eventualul prejudiciu rezultat ca urmare a unei alegeri fundamentate în condițiile mai sus arãtate nu îi va putea fi imputat, deoarece oportunitatea alegerii se află în afara controlului judiciar.

Considerăm aplicabilă această regulă a judecății de afaceri și în sfera dreptului penal, ca și cauză justificativă. Este vorba de cauza justificativă a exercitării unui drept recunoscut de lege, prevăzută la art. 21 alin. 1 C. pen. Acest drept recunoscut de lege este dreptul practicianului de a-şi asuma anumite riscuri inerente în desfăşurarea activităţii din procedura  insolvenţei, câtă vreme îşi îndeplineşte obligaţiile de prudenţă şi diligenţă în luarea deciziilor.

Concluzie

Prin articolul amintit, în materia insolvenţei s-a introdus o reglementare demnă de luat în seamă, care prevede pentru prima data expres atât răspunderea practicianului în insolvenţă, cât şi cauza justificativă, anume regula judecăţii de afaceri. În concluzie, practicianul în insolvenţă de bună-credință care îşi asumă riscuri în cadrul efectuării unor acte procesuale ori pentru conţinutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii insolvenţei va putea invoca cu succes această cauză de exonerare în cazul în care împotriva sa se formulează o acuzaţie de natură penală.