Protecţia gustului unui produs alimentar prin drepturi de autor. Cauza CJUE - Levola Hengelo BV c. Smilde Foods BV.

Prin Hotărârea pronunţată în cauza Levola Hengelo BV c. Smilde Foods BV., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să stabilească dacă gustul unui produs alimentar poate beneficia de protecție în temeiul dreptului de autor potrivit Directivei 2001/29.

Levola a dobândit, începând cu anul 2011 drepturile de proprietate intelectuală asupra produsului  „Heksenkaas” sau „Heks’nkaas”  – brânză tartinabilă ce conține smântână și ierburi aromatice, creată de un comerciant cu amănuntul de legume și produse proaspete neerlandez în anul 2007. Ulteiror acestui moment, Levola a obţinut un brevet pentru procedura de fabricare a produsului Hekesenkaas.

Începând cu luna ianuarie 2014 Smilde Foods BV. A început fabricarea unui produs denumit  „Witte Wievenkaas”, care din punctul de vedere al Levola Hengelo BV, îi încalcă drepturile de autor asupra gustului Heksenkaas.

Prin hotărârea pronunţată de C.J.U.E. s-a statuat că gustul unui produs alimentar nu poate fi protejat prin dreptul de autor în temeiul Directivei 2001/29 decât dacă un astfel de gust poate fi calificat drept „operă” în sensul acestei directive. Mai mult, prin hotărârea analizată, Curtea a arătat că un obiect poate fi calificat drept „operă” în sensul Directivei 2001/29, dacă întruneşte două condiții cumulative: în primul rând este necesar ca obiectul vizat să fie original, în sensul că el constituie o creație intelectuală proprie autorului său, iar, în al doilea rând, calificarea drept „operă” în sensul Directivei 2001/29 este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale.

Ca atare, s-a arătat că noțiunea „operă” avută în vedere de Directiva 2001/29 presupune în mod obligatoriu să existe o expresie a obiectului protecției în temeiul dreptului de autor care îl face identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv, chiar dacă această expresie nu ar fi neapărat permanentă. Or, în cazul gustului, reţine Curtea că o astfel de identificare nu este posibilă cu atât mai mult cu cât identificarea gustului unui produs alimentar se bazează în esență pe senzații și experiențe gustative care sunt subiective și variabile întrucât ele depind în special de factori care au legătură cu persoana care gustă produsul în cauză, cum ar fi vârsta sa, preferințele sale alimentare și obiceiurile sale de consum, precum și de mediul sau de contextul în care este gustat acest produs.

Pe lângă aceste aspecte este important de menţionat că deosebirea gustului unui produs alimentar nu este posibilă nici prin mijloace tehnice în stadiul actual al dezvoltării științifice.

Hotărârea pronunţată de Curte este cu atât mai importantă cu cât este prima hotărâre de acest tip[1], iar prin menţiunea din finalul hotărârii, Curtea lasă, practic, o fereastră deschisă pentru interpretare, în raport de evoluţia tehnicii.


[1] O altă hotărâre relevantă în materia proprietăţii intelectuale este cea pronunţată de CJUE în cauza Sieckmann C‑273/00, unde se reţine că un semn, respectiv un miros, care nu este în sine susceptibil de a fi perceput vizual poate să constituie o marcă, cu condiția ca semnul să poată face obiectul unei reprezentări grafice, în special prin intermediul imaginilor, liniilor sau al caracterelor, care să fie clară, precisă, completă în sine, ușor accesibilă, inteligibilă, durabilă și obiectivă(29).

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *