Practica judiciară, o nouă condiţie de admisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate?

În urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la art. 297 alin. 1 C.pen., rap. la art. 16 alin. 7 din Legea 247/2005 şi art. 25 alin. 2 şi 3 din O.U.G. 24/2011, Curtea de Apel Bucureşti a înţeles să respingă excepţia ca inadmisibilă, soluţie menţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma recursului declarat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut faptul că practica judiciară a recunoscut că jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale de a respinge excepţiile de neconstituţionalitate formulate anterior cu privire la un text de lege, constituie „un fine de neprimire” a unei sesizări cu acelaşi obiect, în contextul identităţii soluţiei legislative a două legi succesive.

Aceasta din urmă s-ar explica prin lipsa modificărilor de substanţă a normei, singura modificare fiind reprezentată, în opinia instanţei, de renumerotatea articolelor, sens în care, într-o atare situaţie, „nu poate modifica condiţia de admisibilitate creată pe cale de jurisprudenţă.

Este important de menţionat faptul că, pentru ca o excepţie de neconstituţionalitate să poată fi declarată admisibilă, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Lege, la art. 29  alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României.

 

Potrivit art. 29 din Legea 47/1992, există trei condiţii de admisibilitate, care se impun a fi analizate de către instanţele în faţa cărora este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv, norma care face obiectul sesizării să fie în vigoare, să existe o legătură între dispoziţia legală şi modul de soluţionare a cauzei în care se formulează cererea de sesizare şi totodată, Curtea să nu fi pronunţat anterior o decizie prin care să constate că textul de lege contravine Constituţiei. Acestea sunt stabilite expres şi limitativ de lege.

În acest context, amintim faptul că practica judiciară nu reprezintă un veritabil izvor de drept în sistemul judiciar românesc. Jurisprudența este rezultatul actului de justiţie şi trebuie păstrată în limitele legii şi ale Constituţiei. Însăşi susţinerea că „practica judiciară a recunoscut” în contextul arătat, contravine art. 1 alin. 4 din Constituţia României, respectiv principiului separaţiei puterilor în stat.

Practica judiciară reprezintă strict o sinteză a judecăţii, care poate cel mult să interpreteze o normă juridică, însă autorităţii judecătoreşti nu îi este permis să adauge la lege. Potrivit art. 124 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, nu în afara acesteia, instanţele de judecată neputând-o completa.

În măsura în care există o dispoziţie legală care prevede expres şi limitativ condiţiile de admisibilitate ale unei sesizări privitoare la contrarietatea unor norme legale cu prevederile constituţionale, o ipoteză în care jurisprudenţa instanţelor stabileşte o condiţie de admisibilitate suplimentară, reprezintă o ingerinţă gravă a puterii judecătoreşti în cea legislativă, soluție care nu poate fi acceptată.