Motto: ”Stânca, oricât de înaltă ar fi,

într-o bună zi tot trece un drum peste ea”.

 

După cum știm cu toții, paza bună trece primejdia rea…sau cel puțin ar trebui. Teoretic acesta ar trebui să fie și rolul unei asigurări de răspundere civilă auto: în baza acesteia, în cazul producerii unui accident de circulație, persoana prejudiciată va avea posibilitatea de a se îndrepta împotriva asigurătorului RCA în vederea reparării prejudiciilor materiale și morale produse – acesta fiind și unul din motivele pentru care  încheierea unei asemenea asigurări este obligatorie pentru orice proprietar de autovehicul.

Dar, dacă în ceea ce privește repararea prejudiciului material produs există o anumită receptivitate din partea asigurătorilor RCA, față de repararea prejudiciului moral cauzat aceștia manifestă mai degrabă o anumită reticență.

Cu toate că dreptul la repararea integrală a prejudiciului moral rezultat în urma producerii unui accident de circulație nu mai reprezintă de mult timp o noutate în peisajul juridic, în practică, societățile de asigurare autorizate să practice asigurarea de răspundere civilă auto continuă să adopte o atitudine ostilă față de soluționarea pe cale amiabilă a acestei probleme – aspect de natură să ducă la existența a numeroase litigii de acest gen pe rolul instanțelor de judecată și la prelungirea consecințelor nefaste ale unui asemenea eveniment.

În pofida faptului că normele legale incidente consacră în mod expres atât obligația asigurătorului RCA de a reparara în integralitate prejudiciul material și moral produs, cât și posibilitatea soluționării pe cale amiabilă, în urma unei ”avizări de daună”, în majoritatea cazurilor răspunsurile care provin de la asigurătorul RCA în ceea ce privește sumele acordate pentru repararea prejudiciului moral sunt derizorii.

Prejudiciul moral este definit ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima.

Altfel spus, principalul obiectiv al daunelor morale este acela de atenuare a suferințelor cauzate și de alinare a acestora pentru viitor. Tocmai de aceea despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui astfel de prejudiciu este o categorie juridică aparte, întrucât deși este evident că o leziune fizică nu este cuantificabilă pecuniar stricto-sensu, astfel de situații trebuie totuși compensate prin prestații bănești proporționale cu gravitatea leziunilor suferite.

În mod evident, date fiind premisele pur subiective care îl caracterizează, nu există anumite criterii obiective clar stabilite în ceea ce privește  cuantificarea prejudiciului moral.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat însă că jurisprudența este un reper important în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite[1]. Astfel, întrucât legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, jurisprudența ajunge să fie de cele mai multe ori unicul criteriu oferit de lege.

Bineînțeles că daunele morale, pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia[2].

Astfel, după cum rezultă și din jurisprudență, în procesul de cuantificare a prejudiciului moral, trebuie avute în vedere anumite criterii, precum caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei sau statutul social.

În egală măsură, trebuie luate în considerare și urmările produse de accidentul rutier, restrângerea posibilităților de viață familială, socială și profesională, suferința fizică creată, disconfortul creat și trauma psihică exprimată prin starea de șoc și frică inerente unui eveniment rutier acest gen.

Spre exemplu, în analiza planului familial și a consecințelor pe care accidentul le produce, nu putem să ne oprim doar la prejudiciul actual, în primul rând pentru că un prejudiciu afectiv nu se consumă instantaneu, ci el se propagă în timp prin stările, senzațiile sau amintirile negative pe care le va provoca, iar, în al doilea rând, pentru că trebuie luate în calcul și șansele persoanelor afectate de a evolua în respectivul plan, de a-și găsi sau a-și regăsi stabilitatea, de a forma sau de a repara relațiile alterate, șanse reduse considerabil, în cazul concret, ca urmare a faptei ilicite.

La urma urmei, doar prin aceste criterii se poate ajunge în mod real la promovarea unui caracter rezonabil al despăgubirilor din prisma necesității asigurării unui echilibru între prejudiciul produs și traumele suferite.

Din păcate, de cele mai multe ori, în pofida acestor criterii, ofertele propuse de asigurător ca răspuns la avizarea de daună înregistrată nu reflectă nici pe departe dimensiunea reală a amprentei fizice, psihice, sociale și chiar economice pe care o lasă un incident de acest gen asupra unei persoane.

În acest context, sesizarea asigurătorului RCA în vederea îndeplinirii benevole a obligațiilor legale care îi incumbă este mai mult un demers pur formal, tratat de o manieră superficială de către acesta și care se soldează cu sesizarea instanței de judecată.

 

[1] Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[2] Decizia nr. 320 din 1 februarie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.