Măsurile asigurătorii dispuse de Fisc – coşmarul actual al contribuabililor

Fără a aduce modificări de esenţă, textul art. 213 N.C.Pr.fiscală reglementează măsurile asiguratorii, în aceeaşi manieră defectuoasă ca şi în veche reglementare.

Astfel, cazurile în care se pot dispune măsuri asigurătorii în materie fiscală rămân aceleaşi ( atunci când există pericolul ca debitorul să se sutragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea) cu deosebirea că de această dată legiuitorul introduce în formularea textului noţiunea de „cazuri excepţionale”.

Cu toate că instituirea măsurilor asigurătorii într-o procedură fiscală, nu ar trebui să constituie regula ci doar excepţia, în practică sunt numeroase şi tot mai des întâlnite cazurile în care organul fiscal procedează la instituirea măsurilor, cu mult anterior emiterii unui titlu de creanţă, respectiv imediat după ce a fost emis un proces verbal de către Direcţia Antifraudă sau de către Serviciul de Inspecţie Fiscală, fără ca acesta să constituie măcar un act administrativ, ce poate fi atacat.

Un exemplu pe care l-am întâlnit recent în acest sens, este cel în care a fost emis un proces verbal de către Serviciul de Inspecţie Fiscală din cadrul AJFP Braşov, mai înainte de emiterea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere. Fără a contesta că, în baza reglementării, organul fiscal deţine o putere discreţionară în aprecierea oportunităţii instituirii vreunei măsuri asigurătorii, am observat cu stupoare, că motivarea dispunerii măsurii asigurătorii se limita la precizarea că „societatea s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale şi nu a dat asigurări de plată a sumelor stabilite suplimentar, astfel încât există riscul de a se sustrage”.

Dincolo de faptul că motivarea oferită de organul fiscal, nu îndeplineşte cerinţele art. 213 alin.5 N.C.pr.fiscală, şi ar putea fi lesne anulată pe calea unei contestaţii la executare [1],  nu vedem care este efectul vizibil al acţiunilor debitorului: periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării, condiţie cumulativă de altfel cerută de legiuitor. Situaţia de fapt la care facem referire, este următoarea: la momentul emiterii deciziei de instituire a măsurii, nu era încă emis titlul de creanţă, astfel încât nici măcar nu se putea cunoaşte dacă contribuabilul avea sau nu de gând să achite obligaţiile stabilite suplimentar, şi în mod evident, cu atât mai putin s-ar fi putut identifica dovezi concrete care să probeze intenţia de a periclita sau îngreuna misiunea organului fiscal de a colecta obligaţiile fiscale.

Chiar dacă s-ar putea susţine că într-o asemenea ipoteză contribuabilul nu ar fi total lipsit de dreptul de apărare, având în vedere că are la îndemână calea exercitării contestaţiei la executare, în realitate, prin instituirea măsurilor asigurătorii activitatea societăţilor este deseori blocată, ducând până la eliminarea contribabilului de pe piaţă, în condiţiile în care are bunurile sechestrate si conturile blocate.

Cu toate acestea, CCR s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra unor excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 129 V.Cr.pr.fiscală reţinându-se că “ această viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării, procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le datorează bugetului de stat !şi că oricum, debitorul are la îndemână posibilitatea formulării unei cereri de ridicare a măsurilor asigurătorii, în cazul în care constituie o garanţie la nivelul creanţei estimate, sau stabilite, după caz.[2]

Ori, în realitate, contribuabil nu dispune de niciun mijloc de apărare efectiv, în măsura în care toate conturile îi sunt blocate şi bunurile sechestrate, astfel încât să poată constitui garanţia. Mai mult, ce se întâmplă atunci când valoarea obligaţiilor stabilite suplimentar sunt exorbitante, şi depăşesc cu mult valoarea întregului patrimoniu al contribuabilului?

O propunere de lege ferenda destul de interesantă propusă în doctrina de specialitate, exprimată printr-o opinie în raport de  vechea reglementare, arată că, această procedură, tinde să creeze condiţii prielnice unui abuz din partea organelor fiscale, şi că analiza obiectivă a oportunităţii măsurilor asigurătorii , respectiv a îndeplinirii condiţiilor […] nu este posibilă, datorită faptului că textul legal abilitează creditorul bugetar să dispună în mod discreţionar . Tocmai din aceste raţiuni se consideră că „ înfiinţarea măsurilor asigurătorii ar trebui să se realizeze pe cale judiciară, de către instanţele de judecată, imparţiale şi obiective, şi nicidecum de către organele fiscale, cărora se conferă astfel de puteri jurisdicţionale, instituţii care nu pot efectua o analiză obiectivă şi nepărtinitoare, datorită calităţii de creditor, faţă de debitorul împotriva căruia se iau măsurile asigurătorii în cauză”. [3]

În orice caz, suntem de părere că, la îndemâna contribuabilului ar trebuie să existe şi o cale administrativă de atac, supusă celerităţii, cel puţin pentru respectarea dreptului de a fi ascultat, cum ar fi de pildă, o cerere de ridicare a sechestrului pe motivul inexistenţei vreunui caz excepţional, şi nu doar în cazurile prevăzute la art. 214 alin 1 din N.Cr.pr.fiscală ( încetarea motivelor pentru care au fost dispuse măsurile asigurătorii sau constituirea vreunei garanţii).

Sigur că, din nefericire, aceste propuneri rămân simple deziderate, în contextul juridic şi economic actual.

[1] Nu puţine sunt cazurile în care în practică deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii sunt anulate tocmai pentru că nu sunt motivate deloc sau sunt motivate insuficient. A se vedea în acest sens Cosmis Flavius Costaş ş.a,  Codul de Procedură Fiscală- Comentariu pe articole, Ed. Solomon, Bucureşti, 2016, pg. 435

[2] Decizia CCR nr.944 din 6 iulie 2010, Decizia CCR 1297 din 4 octombrie 2011, ş.a

[3] S. Erdos- Kedves, Poprirea bancară, în  Revista de drept bancar şi financiar, nr. 2-3/2007, pg. 47