Jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia arestului preventiv şi consecinţele sale în dreptul naţional.

Printr-o hotărâre recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în cauza Buzadji c. Republicii Moldova, din 5 iulie 2016, Marea Cameră a hotărât că statul moldovean a încălcat art. 5 § 3 din Convenție.

În speţă, instanțele moldovene au hotărât că măsura arestării preventive este necesară datorită complexității cauzei și naturii infracțiunii (era vorba despre o infracțiune economică) pentru care era cercetat reclamantul, dar și datorită faptului că s-ar putea influența martorii sau că s-ar putea distruge probe necolectate, astfel prelungind durata detenţiei până la un total de 55 de zile. Reclamantul a susținut în permanență că ultimele două acuzații nu sunt dovedite de acuzare. Curtea a reținut că, deși instanța națională a argumentat că reclamantul și fii săi sunt coinculpați și nu ar trebui să interacționeze, art. 5 § 3 a fost violat de către stat.

În această cauză, Curtea precizează expressis verbis în § 59 că „este rezonabil de dedus că motivele invocate de instanțele naționale pentru a dispune și prelungi arestarea preventivă nu pot fi stereotipe sau abstracte.” Mai mult, Curtea de la Strasbourg susține că o instanță națională trebuie să dea motive relevante și îndestulătoare (Stögmüller c. Austriei, 1969, § 4) pentru a putea dispune o privare de libertate, iar enunțarea unor motive, deși verosimile (cum ar fi suspiciunea unei infracțiuni grave sau un pericol pentru ordinea publică), fără a fi demonstrate în cazul concret nu este posibilă (§§ 72-73).

Guvernul moldovean a susținut că afacerea este asemănătoare cu W c. Elveția, 1993, și deși cele două cauze sunt într-adevăr asemănătoare Curtea decide diferit. Putem remarca astfel un reviriment jurisprudențial în cazul Curții E.D.O. În hotărâre se precizează că o suspiciune rezonabilă este o condiție sine qua non pentru detenție, dar, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este o condiție suficientă și trebuie înlocuită cu alte mijloace de probă care să motiveze starea de detenție, indiferent cât de scurtă ar fi ea (§ 87).

Apreciem că legislaţia naţională în materie ar trebui amendată substanţial în contextul acestui reviriment jurisprudenţial al Curţii E.D.O., motivarea abstractă a pericolului social invocată în cazul art. 223 alin. (2) Cod proc.pen. nefiind suficientă pentru a menține o stare de arest preventiv, conform Curții, ci ea trebuie reprobată, în concret. Coroborând toate acestea cu principiul securităţii raporturilor juridice, rezultă că instanțele trebuie să probeze în concret dacă se impune ca o persoană să fie arestată preventiv, iar aprecierea să urmeze criterii similare. Curtea mai arată, în § 89 al hot. Buzdaji, faptul că argumentarea instanței trebuie să fie una substanțială, indiferent dacă discutăm despre o faptă gravă sau nu, în contextul în care în temeiul prezumţiei de nevinovăţie există o prezumţie în sensul că autorul ar trebui eliberat.

Cu privire la termenul de detenție, Curtea afirmă că nu este posibilă deţinerea unei persoane în vederea desfășurării unui proces pentru mai mult de „câteva zile”. Instanța supranațională reține că în majoritatea statelor contractante motivele relevante și suficiente ce sunt necesare pentru a putea priva de libertate o persoană trebuie să-i fie aduse la cunoștință imediat sau dacă nu se poate pe loc, într-un interval scurt de timp, de ordinul zilelor.

Jurisprudența națională este într-o vădită contradicție cu această optică a Curții europene. Recent, Tribunalul București hotărând în cazul unei arestări preventive că „cerinţa unui interval de timp rezonabil este satisfăcută în cauză, măsura dăinuind de aproximativ o lună şi jumătate de zile”, hotărâre confirmată și de Curtea de Apel București. (C. de Ap. București, Sec. I Penală, Dec. nr. 911/C din 30 dec. 2015). În același sens s-a pronunțat Curtea de Apel București și cu o altă ocazie, aceasta apreciind un termen de 29 de zile ca fiind unul rezonabil.

Curtea susține că durata aceasta de timp ar trebui să fie și durata despre care face vorbire art. 5 § 3 din Convenție (§ 100-101). Faptul că articolul 223 alineatul (2) din Codul de procedură penală nu are un termen limită pentru care arestarea preventivă se poate dispune pentru protejarea ordinii publice constituie o încălcare a Convenției și, pe cale de consecință, apreciem că acesta ar trebui declarat neconstituțional.

Revirimentul jurisprudenţial amintit vine să modifice cele statuate de Curte în cauza Letellier c. Franței, 1991, una dintre ele mai des invocate hotărâri ale Curții Europene ale Drepturilor Omului în cazurile de arestare preventivă. Hotărârea abundă în rechizitoriile și actele organelor de cercetare penală, deși, după cum vom arăta, această hotărâre nu este aplicată corespunzător stărilor de fapt și este perimată în ceea ce privește viziunea Curții E.D.O. Dincolo de faptul că această hotărâre are peste 15 ani, ea este incidentă în materia arestării preventive, unde au avut loc numeroase schimbări de nuanță în ceea ce privește modul în care Curtea europeană tratează această problemă.

Pe lângă faptul că hot. Buzadji, cit. supra, statuează expres că mențiunea de „o perioadă de timp” ce apărea în hot. Letellier sau în hot. Idalov este diferită în viziunea actuală a Curții, modificările apărute în jurisprudența Curții europene nu vizează doar durata arestului termen, ci are în vedere şi o politică de „diligență specială”.

Mai mult, trebuie să avem în vedere și infracțiunea deosebit de gravă din cauza Letellier, ce diferă consistent de optica instanțelor române cu privire la noţiunea de  infracțiune deosebit de gravă. În timp ce în cauza franceză inculpatul era acuzat de o infracțiune gravă contra vieții, instanțele naționale rețin, printre altele, traficul de droguri, corupția, infracțiunile economice ș.a. ca fiind fapte deosebit de grave. Nu negăm că și faptele acestea din urmă ar trebui reprobate social și că prezintă un pericol, dar apreciem că este o diferență vădită între natura acestora și infracțiunile de război (crime de război, crime împotriva umanității, genocid) sau terorism.

Totodată, este deosebit de relevantă hotărârea pronunţată recent de către Curtea E.D.O. în cauza Zherebin c. Rusiei. Prin această decizie, Curtea a apelat la procedura hotărârii-pilot, constatând că Rusia are o problemă structurală în ceea ce priveşte durata nerezonabilă a arestului preventiv, datorită numărului mare de plângeri formulate cu privire la acest aspect. Relevante în acest sens sunt argumentele Curţii în care s-a arătat că autorităţile naţionale nu au avut la bază motive relevante şi suficiente pentru a dispune prelungirea arestării preventive a reclamantului. S-a precizat că instanţele au justificat prelungirea doar prin invocarea gravităţii faptelor şi a riscului abstract de sustragere sau afectare a bunului mers al procesului, însă Curtea a apreciat că astfel de justificări nu sunt decisive în condiţiile în care autorităţile nu au analizat dacă prezenţa sa în faţa autorităţilor nu ar putea fi asigurată prin alte măsuri preventive. De aici rezultă că orice stare de pericol trebuie apreciată în concret și, în special, că o motivare bazată doar pe natura faptelor nu ar trebui luată în considerare ca validă.

În concluzie, apreciem ca fiind problematic faptul că procurorii români își fundamentează aproape toate motivările care doresc să îndeplinească criteriile de respectare a drepturilor omului impuse de C.E.D.O. pe cauza Letellier sau pe alte cauze asemănătoare. În contextul în care magistrații achiesează la aceste motivări, deducem că este responsabilitatea legiuitorului să normeze clar și în concordanță cu tratatele internaționale, textul art. 223 alin. (2) C. Proc. pen. fiind neconstituțional în forma sa actuală, impunându-se a fi substanţial modificat.