Dreptul angajatorului de a intercepta conversaţiile angajatului – ingerinţă în dreptul la viaţă privată sau nu?

Prin Hotărârea Bărbulescu c. România CEDO a respins plângerea reclamantului care viza încălcarea dreptului său la viaţă privată constând în interceptarea de către fostul său angajator a conversaţiilor private pe care le-a purtat cu logodnica şi fratele său. După pronunţarea acestei hotărâri s-au lansat numeroase critici care au ca numitor comun părerea conform căreia CEDO a deschis calea spre posibilitatea angajatorilor de a intercepta conversaţiile angajaţilor.

Cauza a ajuns la Marea Cameră, audierile orale fiind ţinute în 30 noiembrie 2016. Cu prilejul acestor audieri reprezentaţii reclamantului şi respectiv reprezentanta Guvernului au prezentat o serie de aspecte care, în opinia noastră, certifică faptul că soluţia pronunţată iniţial de Curte este cea corectă şi că opinia potrivit căreia hotărârea a deschis calea spre abuzuri din partea angajatorilor este una eronată.

Vom prezenta mai jos câteva aspecte în opinia noastră concludente prezentate de părţi în faţa Marii Camere, unele dintre acestea fiind răspunsuri date întrebărilor adresate de judecătorii Curţii.

Una din problemele analizate a fost dacă interceptarea conversaţiilor s-a realizat asupra unui cont personal de Yahoo Messenger sau a unui cont de serviciu (întrebare adresată de judecător). În replică reprezentanţii reclamantului au susţinut că un cont de Yahoo Messenger, datorită termenilor de utilizare ai serviciului nu poate fi decât privat, respectiv acesta reprezintă proprietatea titularului care are deschide contul şi deţine parola de acces, respectiv care operează pe cont. Guvernul a arătat per a contrario că toate conversaţiile s-au purtat de pe un cont de Messenger deschis de către reclamant la solicitarea expresă a angajatorului şi că scopul acestuia era exclusiv interfaţa cu clienţii societăţii ca şi potenţiali cumpărători.

În opinia noastră, indiferent de tipul de serviciu utilizat – Yahoo Messenger sau un alt serviciu de comunicare – un cont deschis la solicitarea angajatorului şi utilizat exclusiv în conformitate cu indicaţiile acestuia este proprietatea lui şi poate fi pe cale de consecinţă interceptat, fără ca aceasta să constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanei care tastează în spatele calculatorului.

O altă problemă relevantă discutată cu prilejul audierilor a fost „stratificarea” interceptărilor realizate de angajator pe 3 nivele: un prim nivel de interceptare scăzută în care doar se monitorizează fluxul de date, un al doilea nivel mediu în care se interceptează, dar nu se deschid conversaţiile, vizualizându-se doar destinatarul şi un al treilea nivel de interceptare ridicată în care conversaţiile se interceptează şi se deschide conţinutul acestora.

În fapt, Guvernul a susţinut că în cazul dlui. Bărbulescu angajatorul a utilizat un nivel mediu de interceptare şi s-a ajuns la vizualizarea conversaţiilor care au fost printate doar după ce acesta a negat că ar fi purtat discuţii private de pe contul de Messenger de serviciu.

De asemenea, un alt aspect care s-a punctat atât de Guvern cât şi de judecători prin întrebările adresate părţilor a fost în ce măsură interceptarea conversaţiilor era adusă la cunoştinţa angajaţilor. Din argumentele Guvernului a rezultat faptul că toţi angajaţii luaseră la cunoştinţă sub semnătură atât de monitorizarea conversaţiilor cât şi de interdicţia absolută de a folosi dispozitivele de birou – telefon, fax, computere şi implicit servicii de comunicare în scopuri personale.

Subsecvent, problema care în opinia noastră a fost perfect punctată printr-o întrebare adresată a fost dacă în acest caz se poate discuta de o „prevedere legitimă a confidenţialităţii” ca şi garanţie a dreptului la viaţă privată a angajatului sau mai degrabă se pune problema unei „prevederi legitime a limitării confidenţialităţii”, respectiv a dreptului la viaţă privată” de către angajator în contextul raporturilor de serviciu.

În opinia noastră situaţia coincide celei de-a doua ipoteze şi, permiţându-ne să generalizăm, în fapt există sau ar trebui să existe în orice raport de serviciu o prevedere legitimă a limitării confidenţialităţii şi a altor garanţii a dreptului la viaţă privată. Mai exact, dreptul la viaţă privată, care este de notorietate că nu constituie un drept absolut, nu poate paraliza drepturile angajatorului inerente raporturilor de serviciu. Totodată, considerăm că Barbulescu c. România nu deschide sub nicio formă calea spre abuzuri ale angajatorilor în viaţa privată a angajaţilor şi nici nu instituie un drept al angajatorului de a intercepta conversaţiile angajaţilor, ci aceasta are în vedere o serie de elemente obiective care  din punctul nostru de vedere arată clar lipsa ingerinţei în ipoteza analizată.