Decizia nr. 323/2019 a Curții Constituționale. Dreptul la sănătate al copilului prevalează asupra interesului public al societății.

În data de 21 mai 2019, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 323/2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, constatând că art. 15 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și sintagma „cu excepția personalului militar în activitate, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special“ din art. 61 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate sunt neconstituționale.

Potrivit formei legislative în vigoare la momentul ridicării excepției de neconstituționalitate, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 avea următorul conținut: „Cadrele militare în activitate, femei și bărbați, au dreptul la concediu și indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani și, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 7 ani, în condițiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare”. În același timp, art. 61 din O.U.G. nr. 158/2005 statua următoarele: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă sunt aplicabile şi persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în ministerele şi instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, cu excepţia personalului militar în activitate, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special”.

În demersul său, Avocatul Poporului a pornit de la principiul prevalenței interesului superior al copilului, care necesită a fi pus în balanță în raport cu interesul public izvorât din statutul special, generat de apartenența la o anumită categorie socioprofesională a părintelui asigurat. Astfel, petentul a conchis că dispozițiile legale care înlătură cadrele militare în activitate de la beneficiul acordării concediului pentru îngrijirea copilului cu handicap în vârstă de până la 18 ani sunt de natură să aducă atingere prevederilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor și la ocrotirea sănătății.

Cu alte cuvinte, Avocatul Poporului a apreciat că textele legale anterior expuse aduc atingere dreptului la egalitate, astfel cum acesta este protejat la nivelul art. 16 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât diferența de tratament juridic instituită între categoriile de asigurați în sistemul public nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil. Totodată, petentul a invocat o încălcare a art. 34 din Constituția României, vizând ocrotirea dreptului la sănătate.

Având în vedere toate aceste argumente, precum și concluziile reprezentantului Ministerului Public în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, Curtea a apreciat deopotrivă că textele legale invocate sunt contrare Constituției.

În analiza sa, una dintre cele mai importante observații ale Curții a fost aceea că, deși dreptul la concediu și indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav consacrat de art. 26 O.U.G. nr. 158/2005 se acordă părintelui, reglementarea vizează, în realitate, nevoile de ocrotire a sănătății copilului, constituindu-se, prin urmare, ca o expresie a prevederilor art. 34 din Constituție, respectiv o concretizare a obligațiilor pe care România și le-a asumat ca parte la Convenția cu privire la drepturile copilului.

Așadar, sub aspectul principiului egalității, trebuie reținut faptul că „situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional[1]”.

În acest sens, s-a apreciat că un criteriu obiectiv, care ar putea justifica instituirea unor drepturi și obligații specifice în cazul cadrelor militare în activitate, ține de particularitățile activității lor și are în vedere faptul că aceste persoane sunt în serviciul națiunii, ocupând o funcție militară menită să asigure funcționarea, perfecționarea și conducerea organismului militar în timp de pace și de război. 

Cu toate acestea, deși prin accederea la această carieră, militarii și-au asumat în mod voluntar anumite restrângeri ale drepturilor individuale (în acest caz concret, de a absenta de la îndeplinirea îndatoririlor profesionale, pentru diverse probleme de ordin personal), Curtea a reținut că nu aceeași concluzie se poate desprinde în ceea ce privește afectarea sănătății copilului cu handicap, cu atât mai mult cu cât aceasta este o împrejurare care survine în mod neprevăzut.

Subsecvent, punând în balanță interesul public și, respectiv, interesul superior al copilului, Curtea Constituțională a reținut faptul că, „dacă în anumite situații interesul public al societății poate prevala asupra drepturilor și intereselor particulare, un asemenea raport nu mai poate fi conceput atunci când servirea interesului public are drept consecință afectarea acelor drepturi care garantează însăși existența biologică a individului, așa cum sunt dreptul la sănătate și dreptul la viață”. Pentru aceste motive, textele legale antemenționate au fost apreciate ca fiind neconstituționale.

Considerăm că raționamentul Curții Constituționale a României confirmă juripsrudența deja dezvoltată sub acest aspect, fiind totodată în deplin acord cu practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în raport de dreptul de a nu fi discriminat.

Or, astfel cum și Curtea a reținut în cuprinsul deciziei, însuși legiuitorul, prin conținutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, a confirmat că, sub aspectul dreptului de a beneficia de concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav, nu există nicio deosebire între cadrele militare și celelalte categorii socioprofesionale care au calitatea de asigurați potrivit O.U.G. nr. 158/2005.

Pe cale de consecință, raportat la valorile puse în balanță, și anume dreptul la sănătate și dreptul la viață pe de-o parte, respectiv interesul public văzut dintr-o perspectivă economică pe de altă parte, considerăm că soluția Curții Constituționale este mai mult decât binevenită.

Decizia nu vine decât să confirme faptul că marja de apreciere a legiuitorului nu este nelimitată, ci dimpotrivă, se impune a fi sever analizată din prisma existenței unui temei obiectiv și rezonabil, cu atât mai mult cu cât în această situație concretă, riscul consta în afectarea iremediabilă a interesului superior al copilului.


[1] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *