Consecinţele în plan practic ale Deciziei nr. 658/2018 a Curţii Constituţionale privind cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

Sesizarea Curţii Constituţionale a României a fost determinată de refuzul explicit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica dispoziţiile legale privind compunerea completurilor de 5 judecători şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare.

În urma publicării acestei decizii şi a valului de constestaţii în anulare formulate la sfârşitul anului trecut, în cazul hotărârilor penale pronunţate de completurile de 5 judecători şi a suspendării executării pedepselor aplicate de persoane din sfera publică, cel puţin la nivelul presei, s-a conturat o imagine distorsionată cu privire la efectele admiterii în principiu a contestaţiilor formulate şi ale Deciziei nr. 658/2018.

Pentru a înţelege pe deplin ceea ce Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 658/2018 este util de prezentat cadrul general care trebuia să fie aplicat.

În primul rând, regăsim dispoziţiile legale cuprinse în art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 care impuneau obligaţia ca la începutul fiecărui an, în materie penală, să fie stabilite completurile de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevedea în sarcina Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobarea numărului şi compunerea completului de 5 judecători, la propunerea preşedintelui Secţiei penale. Judecătorii care făceau parte din aceste completuri trebuiau desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, printr-o hotărâre emisă de organul administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv de Colegiul de Conducere, s-a instituit o procedură viciată, contrară prevederilor legale pentru formarea completurilor de 5 judecători prin prisma faptului că aceasta a limitat numărul judecătorilor care trebuie traşi la sorţi la 4. Unul dintre efectele actului admnistrativ emis a constat inclusiv în influenţarea actului de justiţie.

În vederea corectării efectelor generate de conduita Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, a stabilit cu titlu de principiu faptul că au fost nesocotite imperativele impuse de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Conv.E.D.O.) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României întrucât completurile de 5 judecători au fost nelegal constituite prin prisma faptului că un judecător al acestora era membru de drept şi nu tras la sorţi. În urma analizei, a reţinut că voinţa legiuitorului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, a fost de a se desemna prin tragere la sorţi toţi membri completurilor de 5 judecători, în vederea asigurării imparţialităţii obiective a acestora şi a evitării stabilirii unor raporturi de preeminenţă între membri completului, însă prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018 s-a stabilit o practică prin care s-a denaturat conţinutul legii.

În termeni mai concreţi, s-a arătat că persoanele judecate de completurile de 5 judecători nu au avut parte de un proces echitabil efectiv, care să respecte imperativele impuse de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru ca un proces penal să fie echitabil în ansamblul său, trebuie în primul rând să fie respectate normele de ordin public, printre care şi normele privind compunerea completului de judecată.

Decizia Curţii Constituţionale nu conduce la „scăparea” persoanelor judecate defitiniv de completurile de 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci se doreşte restabilirea cadrului de legalitate avut în vedere de legiuitor pentru garantarea drepturilor persoanelor implicate într-un proces penal. Suspendarea executării hotărârii atacate pe calea contestaţiei în anulare reprezintă o facultate pentru instanţa de control până la soluţionarea căii de atac, conform art. 430 C. proc. pen. Efectul suspendării îl reprezintă într-adevăr punerea în libertate a persoanelor care se află în executarea unei pedepse cu închisoarea însă în urma constatării caracterului întemeiat al contestaţiei urmează rejudecarea cauzei în apel, instanţa putând dispune orice soluţie, fie de condamnare, fie de achitare ori încetare a procesului penal.

În definitiv, într-o societate democratică este de o importanţă fundamentală ca instanţele judecătoreşti să inspire încredere populaţiei şi, în primul rând, acuzatului, în cazul procedurilor penale.