Consecinţe practice a Deciziei CCR nr. 297/2018 prin care au fost constatate ca neconstituţionale normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei.

Încă de la început trebuie arătat faptul că cele prezentate în acest material nu au la bază o practică judiciară constantă, însă există soluţii definitive pronunţate pronunţate de mai multe curţi de apel în acest sens, iar argumentele juridice aduse în favoarea unor asemenea soluţii sunt unele solide.

Prin Decizia nr. 297/2018, CCR a admis o excepţie de neconstituţionalitate vizând prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. şi a costatat că acestea încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Prin decizie s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză este neconstituţională.

Nici până la împlinirea termenului de 45 zile în care legiuitorul poate aduce textul în acord cu Constituţia şi nici până în prezent, asupra prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., autorităţile competente nu au intervenit în vreun fel.

Pentru a analiza efectele deciziei, trebuie făcută distincţia dintre deciziile de constatare a neconstituţionalităţii necondiţionate şi deciziile interpretative. Prima categorie de decizii elimină din dreptul pozitiv norma sau sintagma neconstituţională, în timp ce prin a doua categorie, costatând că un text legal e susceptibil de multiple interpretări, Curtea indică una dintre acestea ca fiind cea în acord cu legea fundamentală.

Considerăm că Decizia nr. 297/2018 a CCR este o decizie de constatare a neconstituţionalităţii necondiţionată şi nu una interpretativă întrucât prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. nu erau susceptibile de multiple interpretări. De altfel, nici Curtea nu a indicat că ar exista mai multe interpretări ale textului supus controlului de constituţionalitate. În atare condiţii, apreciem că decizia Curţii Constituţionale a eliminat din dreptul pozitiv sintagma oricărui act de procedură în cauză.

În consecinţă, în măsura în care în cauze nu pot fi identificate alte cauze de întrerupere a cursului prescripţiei (de exemplu, precum cele din Legea nr. 302/2004), termenele de prescripţie ar trebui considerate ca împlinite odată cu împlinirea termenelor de prescripţie generală stabilite de art. 124 C. pen.

Este adevărat că în cuprinsul deciziei, Curtea Constituţională a precizat că soluţia legislativă din Codul penal anterior era mai potrivită şi era constituţională. Cu toate acestea, prin decizie, Curtea nu poate reintroduce în dreptul pozitiv norme juridice abogate deja şi nici nu pare să fi fost aceasta intenţia Curţii.

Dacă prin decizie Curtea Constituţională ar fi completat prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, această abordare s-ar fi poziţionat în contradicţie cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care statuează faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

În acelaşi sens, pentru a rămâne într-un cadru legal, controlul a posteriori exercitat de către Curtea Constituţională asupra dispoziţiilor legale trebuie realizat în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care statuează: Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Aceleaşi consideraţii rezultă şi literatura de specialitate, dar şi din practica Curţii unde se arată că: în exercitarea atribuţiilor sale de control, Curtea Constituţională nu este competentă să modifice sau să completeze dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o constată. Cu alte cuvinte, Curtea se limitează doar la a evidenţia neconcordaţa unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituţie. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorităţi publice calitatea de „legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituţiei, Curtea nu îşi poate asuma rolul de a crea, abroga sau modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de „legiuitor pozitiv” (Decizia nr. 27/1996 a CCR). […] Curtea Constituţională nu are dreptul să îşi asume, prin deciziile pe care le pronunţă, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-se astfel funcţiei legiuitoare a Parlamentului, care potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie este unica autoritate legiuitoare a ţării (Decizia nr. 99/2008 a CCR). În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea se pronunţă numai asupra caracterului constituţional al reglementării ce face obiectul controlului său constituţional.

În concluzie, singurul efect la care poate conduce o decizie a CCR este cel de eliminare din dreptul pozitiv a normei neconforme cu Constituţia. Ca atare, Decizia nr. 294/2018 a CCR putea doar să elimine din dreptul pozitiv prevederea legală neconstituţională: oricărui act de procedură în cauză, urmând ca Parlamentul sau Guvernul, în virtutea prerogativelor lor constituţionale, să introducă în dreptul pozitiv situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.