Confiscarea specială de la terţi. Un caz particular în care parchetul nu poate solicita luarea acestei măsuri în urma unei soluţii de clasare in rem

Într-un dosar aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara s-a început urmărirea penală in rem cu privire la săvârşirea infracţiunilor de furt şi spălare de bani. În fapt, s-a reţinut că o persoană ar fi sustras 3 plăcuţe votive dacice din aur din situl arheologic Geoagiu Băi – Sarmizegetusa cu prilejul săpăturilor efectuate în acest loc în anul 1987. Începând cu anul 1994, numita V.M. care deţinea aceste plăcuţe votive, a formulat numeroase oferte de vânzare a bunurilor către diferite muzee naţionale precum şi către Ministerul Culturii, fără ca vreuna din aceste instituţii să îşi exprime interesul pentru achiziţionarea acestora. În anul 2014, în urma unor percheziţii, organele de urmărire penală au ridicat bunurile aflate în posesia lui V.M.

Reprezentanţii Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara au dispus soluţia clasării în dosarul penal, apreciind că răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt din anul 1987, respectiv de spălare de bani comisă începând cu anul 1994 (sic!) este prescrisă. Prin ordonanţa de clasare, procurorul a sesizat judecătorul de cameră preliminară în vederea confiscării speciale a bunurilor, în temeiul art. 112 alin. 1 lit. f (bunuri a căror deţinere este interzisă de legea penală). În continuare, numita V.M. a formulat atât plângere împotriva soluţiei de clasare cât şi cerere de continuare a procesului penal. Ambele au fost respinse, în linii mari, ca fiind nefondate, respectiv datorită lipsei de interes întrucât aceasta nu avea calitate în dosarul penal.

În dosarul de pe rolul judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Harghita, intimata V.M. a arătat că în situaţia de faţă nu suntem în prezenţa unor bunuri a căror deţinere este interzisă de legea penală, confiscarea specială putând fi eventual solicitată în temeiul art. 112 alin. 1 lit. e), respectiv bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Or, pentru acest temei, confiscarea nu poate fi dispusă împotriva unei persoane care nu a avut niciodată calitate în procesul penal, fiind în continuare terţ de bună credinţă.

Prin Încheierea nr. 211 din 21.11.2016, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de confiscare reţinând, cu precădere, că intimata V.M. este terţ de bună credinţă întrucât există dubii cu privire la modalitatea şi contextul în care bunurile au intrat în posesia acesteia. Mai precis, judecătorul de cameră preliminară a statuat  că atâta vreme cât şi din raportul de expertiză, şi din declaraţiile experţilor audiaţi în faţa instanţei a rezultat doar că există o probabilitate mare ca plăcuţele votive să facă parte din lotul bunurilor găsite într-un sit arheologic în anul 1987, aceasta nu este suficientă nici pentru ca instanţa să stabilească dincolo de orice îndoială că bunurile provin din acel an şi acel loc, şi cu atât mai puţin aceste concluzii nu sunt de natură a răsturna prezumţia şi calitatea de terţ de bună credinţă a intimatei V.M..

Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a formulat contestaţie împotriva acestei soluţii. Prin Încheierea definitivă nr. 7 din data de 11.01.2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia a respins ca fiind nefondată contestaţia formulată de parchet şi a dispus restiuirea plăcuţelor votive dacice către intimata V.M.

Numita V.M. a fost reprezentată în faţa organelor judiciare de avocaţi din cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii.