CEDO. Provocarea unei infracţiuni. O distanţă între viziunile de la Strasbourg şi cele de la Ploieşti/Bucureşti.

Prin hotărârea Pătraşcu c. România din 14 februarie 2017, CEDO a venit (din nou) să indice care sunt limitele în care agenţii sub acoperire pot acţiona fără a viola dreptul la un proces echitabil al persoanelor acuzate pentru infracţiuni provocate de aceştia. Hotărârea este interesantă tocmai pentru că aceeaşi problemă a fost ridicată în cauză în cursul judecării la Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Bucureşti şi ICCJ. Instanţele române au considerat că nu există vreo provocare din partea agentului de poliţie, CEDO a decis că infracţiunea a fost provocată. Va urma o revizuire, pentru desfiinţarea condamnării de 6 ani de închisoare pronunţată în cauză.

În fapt, în februarie 2007, un agent de poliţie l-a abordat pe dl. Pătraşcu într-un club de noapte, pentru a verifica o informaţie de orgine necunoscută care susţinea că acesta se ocupă de trafic de droguri. Poliţistul sub acoperire a întocmit ulterior un raport în care descria faptul că dl. Pătraşcu i-a spus că ar putea să îi procure droguri şi că se vor auzi la telefon. După începerea urmăririi penale şi autorizarea unor măsuri de supraveghere, dl. Pătraşcu l-a sunat pe poliţist pentru a-l întreba dacă e interesat să cumpere ecsasy. Poliţistul l-a sunat la rândul său pe acesta de mai multe ori în cursul lunilor aprilie şi mai 2007 pentru a se înţelege asupra datelor trazacţiei. Într-un final, la 19 iulie 2007, cei doi s-au întâlnit, ocazie cu care s-a realizat un flagrant.

Reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru trafic de droguri, unicele probe ale activităţii sale infracţionale fiind rapoartele poliţistului sub acoperire şi interceptările telefonice realizate. Instanţele române au considerat că fapta nu a fost provocată, întrucât dl. Pătraşcu a telefonat el de două ori pentru a se oferi să intermedieze o tranzacţie cu droguri, chiar dacă nu avea vreun istoric în acest sens şi chiar dacă aceasta a fost unica tranzacţie pentru care a fost trimis în judecată sau urmărit penal.

Curtea a constatat, în unanimitate, o violare a prevederilor art. 6 din Convenţie, constatând că ideea infracţională a fost numai a agentului sub acoperire, iar fapta s-a comis doar după insistenţa acestuia. Curtea a constatat că agentul statului nu a fost „esenţialmente pasiv” mărginindu-se la rolul de observat al unei infracţiuni, ci a fost cel care a determinat comiterea sa. Curtea a mai constatat şi faptul că, la data la care reclamantul a fost abordat de către poliţist, nu era începută urmărirea penală şi nu era autorizată nicio operaţiune sub acoperire, aspecte considerate ca fiind irelevante de instanţele naţionale.