Ce se întâmplă cu contractele comerciale în contextul actual? Poate fi invocată forţa majoră pentru suspendarea obligaţiilor sau nu?

În contextul pandemiei și al efectelor pe care aceasta le poate produce în domeniul raporturilor contractuale, s-au exprimat deja mai multe opinii potrivit cărora acest eveniment reprezintă un veritabil caz de forță majoră și, drept urmare, duce la exonerarea răspunderii în orice situație de neexecutare a contractului. Codul civil,  practica judiciară (care este, evident, insuficientă), precum și circumstanțele în care pandemia a apărut la nivelul României, ridică un semn de întrebare vizavi de calificarea pandemiei cu COVID-19 drept caz de forţă majoră.

În primul rând, art. 1351 alin. (2) Cod civil definește forța majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Vorbim, așadar, despre o împrejurare străină de activitatea și voința omului, care nu poate fi prevăzută, și care, privind în abstract, nu poate fi învinsă ori evitată de forța umană.

Deși exemplele de școală în ceea ce privește forța majoră includ epidemiile, considerăm că analiza existenței unui caz de exonerare trebuie realizată în concret, în raport de specificul fiecărui caz în parte. Este clar că pandemia reprezintă un eveniment extern și care nu poate fi învins ori controlat, dar este oare aceasta imprevizibilă şi absolut inevitabilă în cazul firmelor din România care nu-şi mai pot executa obligaţiile contractuale? După părerea noastră, evoluţia epidemiei a devenit previzibilă cel târziu de la momentul la care situaţia din Italia a degenerat, dacă nu chiar de la data la care OMS a declarat pandemie, adică 30 ianuarie 2020.

Dacă incidenţa forţei majore este discutabilă, puteţi oare să invocaţi cazul fortuit – o altă cauză exoneratoare de răspundere?

Cazul fortuit este definit la art. 1351 alin. (3) Cod civil ca fiind un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Așadar, spre deosebire de situația forței majore, nu mai există cerinţa caracterului extern şi nici a caracterului absolut invincibil şi inevitabil al evenimentului. În plus, din formularea textului de lege rezultă că existența cazului fortuit şi a condiţiilor lui se va  aprecia strict în raport de cel care ar fi fost ținut în concret să răspundă, în situația în care cazul fortuit nu ar fi survenit.

Raportat la această definiție, o parte a doctrinei în materie ridică problema relativității cazului fortuit, prin aceea că sursa acestui caz de exonerare s-ar circumscrie exclusiv persoanei, respectiv circumstanțelor în care fiecare dintre noi își desfășoară activitatea obișnuită[1]. Așadar, s-ar părea că existența unei epidemii nu poate constitui caz fortuit, pentru că, în mod evident, aceasta constituie un eveniment de sursă externă.

Cu toate acestea, s-a exprimat și opinia potrivit căreia cazul fortuit constă în împrejurări ori evenimente care au o origine fie internă, fie externă[2], dat fiind că definiția prevăzută de art. 1351 alin. (3) Cod civil nu distinge în acest sens. Or, observând de o manieră practică jurisprudența instanțelor, nu putem să nu punctăm faptul că au existat multiple situații în care apariția virusului AH1N1 a fost calificată ca fiind caz fortuit, având în concret un efect de exonerare față de partea care nu și-a executat obligațiile contractuale asumate. Pe cale de consecință, incidența cazului fortuit nu este exclusă, dar nici nu este implicită.

Cu alte cuvinte, pandemia provocată de coronavirus nu este prin ea însăşi suficientă ca să constituie caz de forţă majoră sau caz fortuit, respectiv nu este (din păcate) aptă în orice situație să conducă la suspendarea obligaţiilor contractuale. Plecând de la premisa că nu putem recomanda o reţetă universală exoneratoare de răspundere, putem să arătăm ce anume ar trebui să verificaţi pentru a vedea dacă vă încadraţi sub forţa majoră, cazul fortuit sau altă instituție juridică, pentru a vă putea înlesni obligaţiile devenite evident excesiv de împovărătoare.

Punctul de pornire al oricărei analize este momentul încheierii contractului și conținutul concret al acestuia  – ce cuprinde capitolul Încetarea contractului, Răspunderea părţilor  sau chiar Dispoziţii finale.

În practică sunt adesea întâlnite contractele în care părțile prevăd exonerarea de răspundere în cazul forței majore, fără a exista vreo mențiune cu privire la incidența cazului fortuit.

Această situație este una deosebit de problematică, întrucât, potrivit legii, forța majoră și cazul fortuit exonerează de răspundere doar în situația în care nu există derogări prin convenția părților. Or, interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1351 alin. (4) Cod civil ne conduce înspre concluzia că, dacă părțile au prevăzut în mod expres exonerarea doar ca efect al forței majore, automat cazul fortuit este exclus.

Așadar, aceasta este una dintre situațiile cheie în care intervine importanța distincției dintre condițiile forței majore și ale cazului fortuit, astfel cum au fost expuse mai sus.

Din punctul nostru de vedere, pot fi imaginate deosebit de multe situații în care răspândirea infecției cu virusul COVID-19 nu poate fi calificată ca fiind un eveniment imprevizibil pentru orice om obișnuit ori inevitabil pentru un om de o prudență maximă, în ceea ce privește efectele pe care împrejurarea le are în executarea contractului său. Subsecvent, incidența forței majore nu ar putea fi reținută, ci eventual s-ar trece la pasul următor, respectiv verificarea condițiilor cazului fortuit – unde imprevizibilitatea este analizată în raport de cunoștințele și calitățile cocontractantului în cauză.

Cu titlu exemplificativ, pentru a vă clarifica mecanismul, imaginaţi-vă următoarea situaţie: Compania COV SRL importă în România echipamente medicale din China. În contextul în care pandemia era deja declarată în China, COV încheie contracte de furnizare în România, având ca obiect derivat respectivele echipamente. Bineînțeles, agravarea situației privind răspândirea virusului COVID-19 și extinderea acestuia la nivelul României a determinat un blocaj nu numai la nivelul fabricării echipamentelor chinezești, ci și la nivelul activității companiei COV, fapt care a făcut imposibilă executarea obligațiilor contractuale asumate. Așadar, în contextul în care existența pandemiei era cunoscută dincolo de granițele Chinei, iar riscurile de apariție a virusului în România erau deja intens vehiculate, putem spune că evenimentul extern era imprevizibil pentru orice om obișnuit ori pentru COV la momentul încheierii contractului? Răspunsul este extrem de discutabil, iar bineînțeles, exemplele ar putea continua.

Singura concluzie certă poate privi necesitatea verificării în concret a clauzelor contractuale, precum și a circumstanțelor concrete în care a survenit evenimentul, iar nicidecum aplicarea unui șablon prestabilit pentru fiecare ipoteză în parte.

În altă ordine de idei, deşi existența forței majore poate fi avizată de către Camera de Comerț și Industrie, acest aviz nu certifică absolut forţa majoră şi poate fi  (în practică, chiar este) cenzurat de instanţele de judecată. Mai exact, dacă aveţi un certificat ORC nu înseamnă că sunteţi la adăpost, sub imperiul forţei majore, deoarece co-contractantul care este, desigur, nemulţumit, poate contesta în instanţă conţinutul lui.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți, vorbim despre un act administrativ cu efect de aviz, care, nu are forţa juridică a unui act cu efect obligatoriu faţă de terţi până la anulare, dar care totuși nu poate fi ignorat[3]. Așadar, aceasta este o dovadă în plus că forța majoră reprezintă o stare de fapt ce se impune a fi probată de la caz la caz.

Totodată, este de menționat faptul că avizul CCIR nu coincide cu certificatul de stare de urgență, eliberat de către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, potrivit art. 12 al Decretului prezidențial din 16 martie 2020. Potrivit Hotărârii Guvernului privind acordarea acestor certificate (nepublicată la acest moment, comentată aici http://www.chirita-law.com/obtinerea-certificatului-de-situatie-de-urgenta-csu-eligibilitate-conditii-procedura/), ele se aplică doar anumitor domenii de activitate, iar documentele justificative pretinse privesc în mod obiectiv și limitativ situația financiară a solicitantului, respectiv legătura de cauzalitate dintre  pierderile financiare și starea de urgență.

În contextul dat, anticipăm că problemele privind neexecutarea completaă obligațiilor contractuale vor apărea cu predilecție în cazul restaurantelor și al societăților care prestează servicii de alimentație. La acest moment sunt suspendate activitățile de servire și consum a produselor alimentare și băuturilor organizate de restaurante, hoteluri, cafenele sau alte localuri publice, în spațiile destinate acestui scop din interiorul sau exteriorul locației, astfel că este simplu de înțeles că executarea contractelor în domeniu va fi deosebit de controversată.

Totodată, contractele de achiziții publice impun o atenție sporită, întrucât normele incidente nu prevăd un caz de încetare aplicabil în ipoteza în discuție, iar modificarea contractelor presupune o serie de condiții legale care sunt rareori îndeplinite în mod cumulativ.

În aceeași linie se înscriu și contractele încheiate cu agențiile de turism, dat fiind faptul că răspândirea accelerată a virusului a determinat în cazul multor state blocarea zborurilor către și dinspre zonele puternic afectate.

De mare interes este și situația societăților care au ca obiect de activitate jocuri de noroc și pariuri. În contextul în care țări precum Italia iau măsuri concrete în sprijinul acestor companii (a se vedea https://www.gamingtechlaw.com/2020/03/gaming-coronavirus-italy.html, https://taxfoundation.org/coronavirus-covid-19-outbreak-fiscal-tax-measures/), va fi interesant de urmărit poziția adoptată la nivelul țării noastre în acest domeniu.

Nu în ultimul rând, problema cu care se confruntă probabil cea mai mare parte a companiilor la acest moment, este ce se întâmplă cu contractele în derulare pe care nu puteţi şi nu doriţi să le suspendaţi sau chiar încetaţi, dar pe care doriţi să le renegociaţi sau să obţineţi pentru executarea obligațiilor diverse eşalonări, amânări etc.

Vom încerca să răspundem treptat la cât mai multe dintre aceste ipoteze.

Până atunci, nu putem decât să conchidem asupra faptului că o calificare a pandemiei, prin prisma cazului de exonerare de răspundere, nu poate fi sub nicio formă prestabilită sau presupusă.

Cosmina Șeulean


[1] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.590.

[2] L. Pop, I.F. Popa, S.I Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 350.

[3] A se vedea ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1953/9 aprilie 2019.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *