Cazuri obligatorii de luare a măsurilor asigurătorii prevăzute de legi speciale. Analiza caracterului obligatoriu prin raportare la cadrul normativ general din Codul de procedură penală.

Prin Încheierea nr. 1 din data de 25.01.2018, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Cluj a admis contestaţia formulată de inculpatul petent şi a dispus revocarea ordonanţei de luare a măsurii sechestrului asigurător.

Instanţa a arătat cu acest prilej că deşi în anumite situaţii luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie (în speţă, incidenţa art. 20 din Legea nr. 78/2000), caracterul obligatoriu trebuie analizat prin raportare la dispoziţiile art. 248 Cod proc. pen., luarea măsurii fiind legală doar dacă sunt respectate şi condiţiile impuse de cadrul normativ general în materie de măsuri asigurătorii în procedura penală.

S-a reţinut astfel că obligativitatea luării acestor măsuri semnifică, de fapt, că organul judiciar care o dispune nu mai trebuie să facă analiza oportunităţii luării unei asemenea măsuri, condiţia generală a necesităţii (impusă de existenţa unui risc, constând în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor, cf. art. 248 Cpp) fiind prezumată în aceste cazuri.

În sprijinul acestui raţionament, s-a constatat că indiferent de caracterul obligatoriu al măsurii asigurătorii, aceasta poate fi dispusă exclusiv în scopurile legale enumerate de art. 248 Cod proc. pen., printr-o ordonanţă sau încheiere motivată.

În aceste împrejurări, s-a arătat că „Exigenţa motivării actului de dispoziţie nu decurge doar din lege, ci inerent din natura măsurilor asigurătorii, de măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor prin instituirea sechestrului şi gravitatea efectului atras, constând în pierderea de către proprietar a dreptului de a înstrăina sau de a greva bunurile sechestrate, deci a atributului dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunului său.

De aceea, în cazul contestaţiei luării măsurii asigurătorii trebuie sancţionată neîndeplinirea acestei condiţii, fiindcă, după cum şi Curtea Constituţională a precizat în Decizia nr. 24/2016, contestaţia este reglementată ca o cale de atac efectivă în beneficiul persoanei al cărei drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive şi, contestaţia, reprezintă o exigenţă constituţională în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate.

În fine, s-a reţinut că obligativitatea luării măsurii nu conduce la aplicarea acesteia ope legis, organul judiciar fiind obligat „să asigure un raport de proporţionalitate rezonabil pentru a evita impunerea unei sarcini individuale exclusive.

O altă critică, a lipsei evaluării bunurilor imobile sechestrate are însă legătură cu verificarea pretinsă de jurisprudenţa CEDO, cea a existenţei raportului rezonabil de proporţionalitate, tocmai pentru că în lipsa evaluării nu se poate verifica dacă nu cumva măsura asigurătorie tinde la impunerea unei sarcini excesive pentru proprietar, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu a fost evaluat fiecare bun în parte, acestea nefiind de acelaşi fel.”

Petentul a fost asistat în această cauză de avocaţi din cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii.