Brexit, de la o simplă ipoteză la o tot mai plauzibilă realitate. Efectele produse asupra (ne)executării mandatului european de arestare

Introducere

Dacă Brexit-ul ar trebui caracterizat într-un singur cuvânt, acesta ar fi imprevizibil, cu toate că, din perspectivă istorică, ipoteza ieşirii Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din Uniunea Europeană (continuatoarea fostei Comunităţii Economice Europene) nu a reprezentat o premieră. În 5 iunie 1975, aceasta a fost supusă referendumului poporului britanic, astfel că voinţa populară a fost covârşitoare în sensul rămânerii în interiorul blocului european de atunci.  

Nimic nu e însă întâmplător şi se poate observa că Brexit-ul a fost definit de imprevizibilitate încă de la conceperea acestui demers şi până în prezent. Mai întâi, însăşi iniţierea procedurii referendumului, apărută ca idee politică în anul 2013 şi, mai ales, concretizarea ulterioară a procedurii prin întrebarea propusă în 1 septembrie 2015 de Comisia Electorală numită de Parlamentul britanic, a surprins pe toată lumea. În acest sens se arată că iniţiatorii ideii Brexit-ului nu şi-au pus problema vreo clipă nici măcar că referendumul va putea avea într-adevăr loc[1]. Mai apoi, în faţa unui rezultat total neaşteptat[2] de cei aflaţi la putere, premierul britanic îşi prezenta demisia, fiind numit în funcţie un alt prim-ministru căruia i-a fost încredinţată ducerea la îndeplinire a procedurii Brexit-ului.

În fine, la aproape 6 ani distanţă de la debut, Marea Britanie încă nu s-a dezmeticit în faţa unei situaţii care după atâta vreme putea şi trebuia fi oricum, dar nu imprevizibilă. Că tot acest proces a fost unul neaşteptat o demonstrează până la urmă şi poporul britanic, care, confruntat cu un rezultat ale căror consecinţe nu au fost înţelese pe deplin, ar fi gata să se întoarcă înapoi la urne să arate că s-a răzgândit.

Privind retrospectiv totuşi, susţinerea caracterului imprevizibil al procesului generat de opţiunea poporului britanic nu mai apare ca fiind una infailibilă. Mai ales dacă avem în vedere celebrul scandal Cambridge Analytica[3], care ne-a arătat că pentru mulţi toate efectele ce s-au format ori s-au repercutat odată cu iniţierea Brexit-lui au fost previzibile, iar citind unele analize, nu neapărat printre rânduri, reiese că ele erau de anticipat.

Nu încape tăgadă că o abordare a întregului proces al Brexit-ului ar însemna exponenţial mai mult decât un articol, sau poate chiar şi decât o întreagă monografie pe această temă. Tocmai în considerarea acestui aspect, prezentul demers se mărgineşte la problematica imposibilităţii de executare de către autorităţile judiciare ale statului britanic a mandatelor europene de arestare (în continuare MEA), emise făţă de cetăţenii români aflaţi pe teritoriul statului britanic, după părăsirea Uniunii Europene. În pofida trăsăturii definitorii a acestui proces, neexecutarea MEA în scenariul post-Brexit poate şi trebuie să fie previzibilă, aşa cum se va desprinde din cele ce urmează.

II. Consideraţii generale cu privire la cadrul juridic european

În esenţă, statutul de organizaţie supranaţională[4] a Uniunii Europene este unul notoriu şi nu se impun detalieri pe marginea acestuia. Specificul acestor organizaţii este acela că reprezintă o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu un statut, cu organe proprii şi care are o personalitate juridică distinctă[5]. Printre elementele definitorii ale organizaţiei se află şi statutul ei, care în mod esenţial cuprinde drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru. 

Dreptul unional este reprezentat de totalitatea normelor juridice, care formează o ramură de drept autonomă, supranaţională şi care au o valabilitate unitară între toate statele membre ale UE. Potrivit art. 49 Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare TUE) ”Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le promoveze poate să devină membru al Uniunii”. Scopul final al Uniunii Europene este integrarea sau, cu alte cuvinte, realizarea unui întreg, astfel că tratatele de înființare a CE și UE în formele pre-Lisabona nu conţineau clauze de ieşire din blocul comunitar.

Cu toate acestea, prin articolul 50 TUE (în varianta adoptată prin Tratatul de la Lisabona), la nivel european optica s-a schimbat, statuându-se la par. 1 faptul că ”Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.” Ca efect, TUE, TFUE precum şi dreptul unional secundar în întregime, ce are rolul de a executa normele primordiale din tratate, încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea statului care doreşte să părăsească Uniunea Europeană, potrivit art. 50 par. 3 din TUE.

Ca atare, odată cu părăsirea organizaţiei, acquis-ul european îşi va înceta aplicabilitatea în absenţa unor tratate care să guverneze relaţiile dintre fostul membru al organizaţiei şi aceasta din urmă. Desigur că în acest cadru normativ intră şi regulamentele, directivele, deciziile şi deciziile-cadru adoptate de instituţiile europene, care formează dreptul secundar al Uniunii Europene.

III. Consideraţii particulare privind (in)aplicabilitatea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI post-Brexit.

În materia dreptului penal şi a procedurii penale, deciziile-cadru reprezintă instrumentele de cooperare judiciară pentru armonizarea prevederilor legale între statele membre, fiind emise în exercitarea competenţelor partajate între Uniunea Europeană şi statele membre, conform art. 4 şi urm. TUE. În această categorie se regăseşte şi Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI), care interesează pentru demersul de faţă.

Decizia-cadru a fost transpusă în sistemul de drept intern al Marii Britanii[6] prin Extradition Act 2003, ce a fost publicat în Her Majesty’s Stationery Office (HMSO) în 20 noiembrie 2003. Ulterior, dispoziţiile legale au fost modificate printr-o serie de acte normative: Police and Justice Act 2006, Policing and Crime Act 2009, Crime and Courts Act 2013 şi, în cele din urmă, prin Anti-Social Behaviour, Crime and Policing Act 2014. De asemenea, aceasta a fost transpusă în legislaţia noastră naţională prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare. În forma aflată în vigoare, prevederile directivei-cadru se regăsesc în art. Titlul III, Capitolul I, art. 84 şi următoarele din lege.

La data de 29 martie 2017, Marea Britanie, în conformitate cu art. 50 din TUE, a notificat oficial Uniunea Europeană cu privire la retragerea sa din organizaţie, acest proces urmând să se finalizeze în maxim de 2 ani de zile. În perioada de timp ce a succedat s-au conturat două variante: cea în care se va produce aşa-numitul „soft Brexit”, materializat printr-un acord de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, respectiv cea în care va avea loc aşa-numitul „hard Brexit”, care implică părăsirea organizaţiei europene fără acord. În prezent, după expirarea termenului limită de 2 ani şi graţie unor amânări succesive convenite de Marea Britanie cu Comisia Europeană şi Consiliul European, ambele scenarii sunt în continuare plauzibile.

1. În primul scenariu, despărţirea ar trebui să se realizeze în virtutea unui acord[7], care vizează în linii mari o perioadă de tranziţie de la momentul intrării în vigoare a acordului, stabilit actualmente pentru 31 octombrie 2019 (termenul iniţial fiind 31 martie 2019) şi până la 31 decembrie 2020, pentru a da posibilitatea ambelor părţi să îndeplinească obiectivele necesare pentru momentul la care intră în vigoare regulile post-Brexit. Perioada de tranziţie va putea fi prelungită o singură dată, pentru 1 sau maxim 2 ani, iar această decizie trebuie luată înainte de 1 iulie 2020.

În acest interval de timp, Marea Britanie rămâne sub jurisdicţia UE şi este ţinută să respecte aquis-ul european întocmai ca orice alt stat membru, cu derogările ori particularităţile specifice în cazul acestei ţări existente înainte de Brexit precum şi cele stipulate expres în acord. Totodată, procedurile în cauzele pendinte în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene până la finalul perioadei de tranziţie, în care Marea Britanie este reclamantă sau intimată, vor fi supuse în continuare jurisdicţiei Curţii. Jurisdicţia se va aplica în toate fazele procedurilor iar Curtea va continua să se pronunţe şi asupra sesizărilor preliminare ale curţilor şi tribunalelor din Marea Britanie, înregistrate înainte de finalul acestei perioade.

Dispoziţiile din acordul menţionat cu referire la MEA se regăsesc în Titlul V: Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală aflată în derulare, conform art. 62 şi urm. În esenţă, s-a convenit că atât în Marea Britanie, cât şi în statele membre ale UE în relaţia cu această ţară, se va aplica legislaţia comunitară relevantă în materie. A fost evocată expres Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, care ar trebui să fie incidentă pentru procedura mandatului european de arestare în situaţia în care persoana solicitată a fost arestată în scopul executării mandatului înainte de sfârşitul perioadei de tranziţie, indiferent de decizia organului judiciar din statul solicitat de menţinere în stare de arest sau de eliberare provizorie a acesteia. Astfel fiind, în măsura în care procedura MEA este pendinte în faţa autorităţilor britanice dinainte de finalul perioadei de tranziţiei reglementată prin acord, se vor aplica dispoziţiile deciziei-cadru în legătură cu punerea în executare a mandatului.

2. În al doilea scenariu, Marea Britanie va părăsi UE în 31 octombrie 2019, în lipsa oricărei înţelegeri subsecvente care să reglementeze relaţiile bilaterale dintre părţi. Asta înseamnă că legislaţia europeană în integralitate va înceta să se aplice fostului stat membru în virtutea art. 50 par. 3 din TUE, după cum s-a arătat anterior. Acest scenariu apare în prezent ca fiind mai probabil, având în vedere dificultăţile majore, chiar eşecurile repetate întâmpinate de Guvernul britanic în a convinge Parlamentul să accepte ratificarea acordului în varianta agreată cu Uniunea Europeană, asupra căreia cea din urmă nu este dispusă să renegocieze, cel puţin până la acest moment.

Din perspectiva MEA, orice procedură post-Brexit întreprinsă în baza Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI care implică Marea Britanie ca stat solicitat ori solicitant va rămâne lipsită de suport legal în condiţiile încetării de drept a efectelor juridice generate de instrumentul de cooperare judiciară în materie penală în relaţia cu fostul stat membru. În ceea ce priveşte situaţia în care România este stat solicitant, iar Marea Britanie stat solicitat în această procedură, singura soluţie aflată la îndemâna autorităţilor judiciare naţionale este cea de retragere a mandatului european de arestare. Argumentele juridice în susţinerea unei atare solicitări rezultă din interpretarea dispoziţiilor relevante din Legea nr. 302/2004 şi au ca punct central lipsa calităţii speciale a autorităţii judiciare din statul britanic.

Astfel, la art. 2 din Legea nr. 302/2004 se definesc două dintre elementele esenţiale: autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat. De cealaltă parte, autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat. Ţinând cont de faptul că Regatul Unit al Marii Britanii s-a retras din Uniunea Europeană, în speţă autoritatea judiciară de executare nu mai este o autoritate judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, aşa cum impune legea în discuţie. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din trimiterea la calitatea de autoritate judiciară competentă dintr-un stat membru cuprinsă în art. 84 din Legea nr. 302/2004, prin care a fost definit MEA, aceasta constituind “o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.”

În acelaşi sens, cu referire la condiţiile necesare pentru emiterea MEA, potrivit art. 88 din lege acestea privesc persoana vizată, infracţiunea comisă de aceasta şi durata pedepsei/măsurii preventive dispuse faţă de aceasta. Emiterea are loc atunci când este oportună în raport de natura infracţiunii, vârsta şi antecedentele penale ale persoanei solicitate precum şi când sunt îndeplinite următoarele:

  1. Persoana solicitată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene;
  2. Mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii este valabil;
  3. Nu a intervenit potivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea;
  4. Atunci când arestarea şi predarea se solicită:

a).în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;

b).în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare;

c).în vederea executării măsurii privative de libertate, durata măsurii este de 6 luni sau mai mare.

Toate cerinţele învederate mai sus au caracter obligatoriu atât la momentul dispunerii MEA cât şi pe parcursul executării acestuia, până la finalizarea procedurii. Altminteri, dacă una din acestea nu mai subzistă, devine incidentă instituţia retragerii mandatului, reglementată de legiuitor în art. 94 din Legea nr. 302/2004. Alin. 1 din textul de lege evocat, prevede că „Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat”. Se constată că nu au fost enunţate expres şi limitativ situaţiile de acest gen, pe de o parte întrucât la nivel abstract se corelează cu art. 88 prezentat anterior, iar pe de altă parte fiindcă în concret este imposibil de anticipat de o manieră exhaustivă impedimentele care pot surveni pe parcursul executării mandatului.

Mai mult decât atât, pentru o expunere cât mai edificatoare a ipotezei în care dispar temeiurile care justifică executarea MEA, învederăm că în literatura de specialitate s-a reţinut[8] că ”Intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, prin instituirea unor alte limite speciale ale pedepselor şi termene de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepselor mai reduse, prin recalificări ale infracţiunilor, prin dezincriminarea unor infracţiuni, dar şi prin prevederea altor condiţii şi cazuri ale arestării preventive, generează probleme practice referitoare la mandatele europene de arestare, emise anterior modificării Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 300/2013 (şi care desigur nu au fost executate), în contextul în care şi limitele de pedeapsă prevăzute pentru emitere s-au majorat, conform art. 88 alin. (1) lit. d) pct. (i), (ii), (iii), ceea ce implică o verificare a mandatelor emise şi, în cazul în care nu mai este îndeplinită vreuna dintre condițiile de la art. 88, acestea trebuie retrase (de exemplu, pedeapsa ce trebuie executată  este de sub 1 an închisoare, mandatul de arestare preventivă a fost emis pentru comiterea infracţiunii de prostituţie, care a fost dezincriminată, sau pentru o infracţiune care în prezent prevede sancţiunea închisorii alternative cu cea a amenzii)”.

Astfel, situaţia analizată în cazul de faţă nu face excepţie de la incidenţa retragerii MEA, câtă vreme post-Brexit persoana vizată nu se mai află pe teritoriul şi sub jurisdicţia unui stat membru al Uniunii Europene.

IV. Poziţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Confirmarea implicită a soluţiei expuse anterior

S-a explicat anterior că reglementările privitoare la posibilitatea de retragere a statelor membre din Uniunea Europeană au fost instituite abia prin Tratatul de la Lisabona. Prin urmare şi în mod logic se poate accepta faptul că practica judiciară la nivel european sub aspectul implicaţiilor survenite odată cu activarea art. 50 din TUE este una limitată spre inexistentă. Totuşi, având în vedere situaţia excepţională, atât din perspectiva reglementării dreptului unional, cât şi din perspectiva lipsei vreunui precedent până la acest punct, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a profitat de o trimitere preliminară pentru a decela mai multe considerente în legătură cu implicaţiile activării art. 50 TUE.

Astfel, în cauza CJUE C-327/18, Curtea a fost chemată să se pronunţe cu privire la efectele notificării formulate în baza art. 50 TUE de către Marea Britanie asupra aplicabilităţii Deciziei 2002/584/JAI. Desigur, realizând o paralelă între speţa adusă adusă în faţa Curţii de Justiţie şi ipoteza supusă analizei, sunt vizate situaţii faptice diferite: în primul caz se pune problema doar a notificării statului britanic cu privire la retragerea din Uniunea Europeană, în timp ce al doilea ia în calcul retragerea efectivă din uniune. În pofida acestei deosebiri, în hotărârea pronunţată, cât şi în concluziile avocatului general formulate în cauză, există o serie de argumente comune.   

Mai întâi, potrivit celor statuate de Curte, „articolul 50 TUE trebuie interpretat în sensul că simpla notificare de către un stat membru a intenţiei sale de a se retrage din Uniunea Europeană în conformitate cu acest articol nu are drept consecinţă suspendarea (neaplicarea) dreptului Uniunii în statul membru care a notificat intenţia sa de a se retrage din Uniune.” În acord cu această abordare şi, continuând raţionamentul, din interpretarea per a contrario reiese că, dacă simpla notificare de retragere a statului nu produce consecinţe în privinţa incidenţei dreptului unional, în cazul retragerii efective situaţia se schimbă radical, iar dreptul unional încetează jure et de juris să se mai aplice statului respectiv, în lipsa unui acord care să menţină, măcar parţial, acquis-ul european. De altfel, în cuprinsul hotărârii (la par. 45), Curtea a arătat că ”acest drept, din care fac parte dispoziţiile deciziei‑cadru, precum şi principiile încrederii şi recunoaşterii reciproce inerente acesteia din urmă, rămân pe deplin în vigoare în acest stat până la retragerea sa efectivă din Uniune”.

Pe urmă, prin concluziile sale, avocatul general a amintit că ”articolul 50 paragraful 3 TUE prevede că tratatele (adică dreptul Uniunii în ansamblu) trebuie să înceteze să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la articolul 50 paragraful 2 TUE, cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să prelungească acest termen”. Mai mult, pentru a nu lăsa loc de incertitudini, avocatul general a conchis că ”Odată ce un stat membru se retrage din Uniune și în lipsa oricăror reglementări în domeniu, decizia‑cadru încetează să se aplice acestui stat membru”.

Pe cale de consecinţă, în situaţia analizată, argumentele expuse supra impun soluţia retragerii mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare naţionale ca fiind cea legală şi temeinică, soluţie revendicată atât de arhitectura legislativă în vigoare, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Florin Mircea- avocat partener în cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii; Cristian Mihai Lazăr- avocat colaborator în cadrul SCA Chiriţă


[1]https://www.theguardian.com/world/2019/jan/21/donald-tusk-warned-david-cameron-about-stupid-eu-referendum-bbc

[2]mai ales dacă avem în vedere rezultatele de la referendumul din 1975, unde mai bine de 2 treimi au votat în favoarea rămânerii statului britanic în Comunitatea Economică Europeană

[3]https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/cum-a-influentat-cambridge-analytica-referendumul-privind-brexit-902773

[4]  P. Fischer, H.F Kock, Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler Organisationen, Linde Verlag, Wien, 1997, p. 320;

[5] Fabian Gyula, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2012, p.1;

[6] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/NIM/?uri=celex:32002F0584

[7] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12019W/TXT&from=BG

[8]I-C Morar, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Ediţie îngrijită şi adnotată de Ioana-Cristina Morar, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2014, pag 61;

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *