Aplicarea în timp a dispoziţiilor Noului Cod de Procedură Fiscală adoptat prin Legea 207/2015 în cazul măsurilor asiguratorii

De la intrarea în vigoare a N.C.Pr.fiscală şi până în prezent, am constatat cu stupoare că organele fiscale evită să facă aplicarea legii noi, şi emit în continuare acte în baza O.G 92/2003, invocând în toate cazurile prevederile art. 352 alin. 2 N.C.Pr.Fiscală.
O astfel de situaţie am întâlnit-o în ceea ce priveşte emiterea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, în data de 14.03.2016, deci, după intrarea în vigoare a noului cod.
Potrivit acestei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, temeiul juridic reţinut de către AJFP Braşov îl reprezintă prevederile art. 352 alin 2 din Legea 207/2015 coroborate cu cele ale art. 129 alin 4 din OG 92/2003 republicată.
Cu alte cuvinte, organul fiscal a procedat la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii în baza legii vechi, reprezentate de OG 92/2003, pornind de la prevederile art. 352 alin 2 din N.C.pr.fiscală, potrivit cărora, procedurile de administrare, începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.
În realitate însă, textul legal invocat nu are aplicabilitate în ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor privind instituirea măsurilor asigurătorii, acestea din urmă fiind guvernate de către norme speciale şi de regula imediatei aplicări.
În acest sens se regăsesc o serie de argumente, după cum urmează:
În primul rând, din prevederile art. 347 alin 1 coroborate cu art 353 N.C.Pr.fiscală, rezultă că termenul de exercitare al căii de atac împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă în 2016, este supus regulilor prevăzute de legea nouă.
În al doilea rând, aşa cum s-a reţinut pe bună dreptate în doctrina recentă, în ceea ce priveşte regimul juridic al deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii emise ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Fiscală-Legea 207/2015, ieşirea din vigoare a OG 92/2003 face imposibilă exercitarea vechii căi de atac[1]. Pe cale de consecinţă o astfel de decizie va putea fi contestată doar instanţa de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 213 alin 13 N.C.Pr.fiscală.
Un alt argument care determină aplicarea legii noi în cazul măsurilor asiguratorii adoptate după intrarea în vigoarea a noului cod, l-ar putea constitui şi prevederile art. 213 alin 6 N.C.Pr.fiscală potrivit cărora punerea în aplicare a măsurilor asigurătorii se face conform regulilor proprii procedurii de executare silită.
În acest sens, se observă că în ceea ce priveşte aplicarea în timp în materie de executare silită, art. 352 alin 4 N.C.Pr.fiscală, reprezintă o derogare de la alin. 2 al aceluiaşi articol. Ori, potrivit acestui text legal, prin excepţie de la alin.1 şi 2, executările silite în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi se continuă cu potrivit dispoziţiilor prezentului cod.
Cât privesc principiile de aplicare în timp a măsurilor asigurătorii, şi pornind de la norma de trimitere din art. 213 alin 6 N.C.Pr.fiscală, rezultă că, la fel ca în cazul executării silite, regula o reprezintă aplicarea imediată a prevederilor noului cod asupra măsurilor instituite sub imperiul noului cod.
În atare condiţii, dincolo de faptul că temeiul juridic al măsurii asigurătorii reţinut de către organul fiscal nu este unul corect, nici menţiunea căii de atac cuprinsă în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este cea legală, respectiv o contestaţie la executare pe dreptul comun, ci, calea de atac corectă este contestaţia la instanţa de contencios administrativ competentă.
În speţă, pe rolul Curţii de Apel Braşov, Secţia a II-a Civilă, s-a înregistrat o contestaţie împotriva deciziei de instituire a măsurii asigurătorii emisă în data de 14.03.2016, în temeiul art. 213 alin 13 N.C.Pr.Fiscală. Prin întâmpinare, pârâta DGRFP Braşov-AJFP Braşov invocă necompetenţa materială a Curţii de Apel Braşov, în favoarea Judecătoriei Braşov. În motivarea excepţiei, se arată că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 352 alin 2 din Legea 207/2015 coroborate cu cele ale art. 129 alin 4 din OG 92/2003 republicată, şi drept consecinţă, soluţionarea contestaţiei ar fi de competenţa Judecătoriei Braşov.
La termenul de judecată din data de 16.06.2016, instanţa respinge excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov, şi reţine cauza spre competentă soluţionare. În motivarea soluţiei instanţa arată că „ întrucât dispoziţiile art. 352 alin.1 şi 2 N.C.Pr.Fiscală raportează stabilirea legii aplicabile la procedurile de administrare, respectiv celor începute înainte de intrarea în vigoare a noului cod rămân supuse legii vechi, văzând şi dispoziţiile art. 1 pct. 2 lit. c din N.C.Pr.fiscală din care rezultă că soluţionarea contestaţiilor reprezintă o procedură distinctă faţă de celelalte oricare alte activităţi ce reprezintă administrarea creanţelor fiscale, întrucât decizia atacată cât şi actul de contestare au fost întocmite după intrarea în vigoare a N.C.Pr.fiscală, competenţa materială aparţine instanţei de contencios administrativ investită”.
Cu toate că soluţia dată cu privire la excepţia necompetenţei materiale invocată de către organul fiscal, ar trebui să reprezinte o regulă în cazul aplicării în timp a dispoziţiilor privind măsurile asigurătorii emise după intrarea în vigoare a noului cod, rămâne să vedem dacă în practică această soluţie va fi unanim acceptată, sau dimpotrivă vor exista multiple cazuri de declinare a competenţei în favoarea judecătoriilor.

[1] A se vedea în acest sens Cosmis Flavius Costaş ş.a, Codul de Procedură Fiscală- Comentariu pe articole, Ed. Solomon, Bucureşti, 2016, pg. 440