Administrarea probelor în procedura de confiscare prev. de art. 549 ind. 1 C.proc.pen.

Textul vizează situaţia în care procurorul a dispus clasarea cauzei sau renunţarea la urmărire penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară şi sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru a lua măsura confiscării speciale. În această  situaţie, dispoziţiile care reglementează procedura specială a confiscării, respectiv art. 549 ind. 1 C.proc.pen. nu prevede expres posibilitatea de a administra probe în cursul acesteia.

Prin Încheierea de şedinţă din 19.09.2016 judecătorul de cameră preliminară al Tribunalului Hunedoara a admis cererea în probaţiune formulată de petentă.

Astfel, petenta a solicitat administrarea unor probe, având în vedere faptul că obiectul cauzei era confiscarea unor bunuri aflate în proprietatea sa, ea neavând nicio calitate în cauza penală cu privire la care s-a dispus clasarea. În motivare s-a invocat faptul că deşi prevederile art. 549 ind. 1 C.proc. pen. nu indicau expres posibilitatea de a administra probe, acestea se completează cu dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă.

În replică, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea cererii de administrare a probelor, susţinând că într-adevăr, procedura specială prev. de art. 549 ind. 1 C.proc.pen. se completează cu dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă, însă doar cu privire la dispoziţiile generale, nu şi relativ la cele care fac vorbire despre cercetarea judecătorească.

Astfel, sub acest aspect, fac trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015 prin care s-a arătat că în procedura analizată, deși judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, şi anume cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict – faptă, persoană și vinovăție -, persoanele vătămate în interesele lor și procurorul nu au dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi aceste mijloace de probă și de a invoca excepții pentru a-și argumenta poziția. Or, din perspectiva dreptului la apărare garantat de art.24 din Constituție, o atare situaţie este inacceptabilă.

Curtea consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces și indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe şi de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția.

Distinct de cele expuse în prealabil, cu privire la procedura confiscării speciale, Curtea apreciază că, pe lângă textele constituționale și convenționale constatat a fi încălcate, trebuie respectate și garanțiile prevăzute de art.6 par.2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece, potrivit Codului penal, măsura confiscării speciale este o măsură de siguranță, care se poate lua față de o persoană care a comis fapte prevăzute de 19 legea penală, conform art.2 alin.(1) din Codul penal. Măsurile de siguranţă au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art.2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal.

De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat că incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014). 51. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudenţa europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunţată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existenţei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat. Mai mult, în materia confiscării extinse, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale privind această măsură de siguranţă este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 5 iulie 2001, 20 pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43, Hotărârea din 1 martie 2007, pronunţată în Cauza Geerings împotriva Olandei, paragraful 44, precum şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 52. 52.

Așa fiind, Curtea apreciază că procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară care decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict – faptă, persoană și vinovăție – în ceea ce priveşte aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu întruneşte garanţiile prevăzute de art.6 par.2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei europene.

Judecătorul de cameră preliminară a admis cererea petentei, considerând că dispoziţiile privitoare la procedura specială a confiscării se completează cu dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă în întregul lor,  iar chiar şi în cazul în care acestea nu s-ar completa, în temeiul art. 6 din Conv.E.D.O. se impune să se dea eficienţă dreptului la apărare al petentei, care nu a avut ocazia să formuleze apărări în cursul procesului penal întrucât nu a fost parte la acesta.